INTERVIU: „Mi-ar plăcea ca românii să accepte că existăm”. Un tânăr cu dizabilitate motorie a urcat un munte pentru a demonstra că „nu e doar un scaun cu rotile”

Alex Tache, în vârstă de 33 de ani, este prima persoană cu dizabilitate motorie care a participat la cel mai mare eveniment de alergare montană din Transilvania, folosind o bicicletă special concepută. De asemenea, tânărul a jucat recent pe scena Teatrului Național din București. Povestea lui Alex Tache este una de refuz al prejudecăților: „Mulți văd un scaun cu rotile și nu un om”, afirmă el.

• Conform Autorității Naţionale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi, la 31 martie 2025, România avea 966.637 de persoane cu dizabilități, dintre care doar 1,68% erau instituționalizate. Rata majoritară trăiește pe cont propriu.

O perioadă de imobilizare de trei ani

Într-o societate în care persoanele cu dizabilități sunt adesea reduse la imaginea unui scaun cu rotile și excluse din viața socială din cauza inaccesibilității trotuarelor, Alex Tache a reușit să escaladeze un munte — atât în sens figurat, cât și literal.

„Îmi place să mă prezint ca un om, deoarece mulți percep un scaun cu rotile, nu un om cu sentimente și dorințe”, împărtășește Alex, care lucrează în domeniul IT.

Pe 7 iunie, Alex a fost primul participant cu dizabilitate motorie la msg Maraton Apuseni, un eveniment de referință în Transilvania, folosind o bicicletă specială donată de msg România.

Aceasta este o premieră în cei 14 ani de existență a maratonului. De asemenea, Alex a fost recent unul dintre protagoniștii piesei de teatru „Nicio pastilă magică”, parte a proiectului „Prețul vieții”, prezentat la Teatrul Național București.

Povestea sa nu a început cu un accident, ci cu o răceală obișnuită, care în copilărie a dus la o afecțiune rară și greu de diagnosticat.

„Când aveam 13 ani, m-am îmbolnăvit de o răceală banală, dar, după câteva zile de tratament, am observat inflamația a două articulații. După o lună de spitalizare și tratamente, în mai puțin de un an, am devenit imobilizat la pat. Nimeni nu înțelegea ce se întâmpla, iar eu nu percepeam asta ca fiind „momentul”. Viața a continuat cu multe întrebări neadresate.”

A urmat o perioadă de peste trei ani în care a fost imobilizat la pat (între ianuarie 2005 și vara lui 2008), o copilărie fragmentată și apoi ani de așteptare a unui „tren” care părea că nu mai vine. Revelația a venit după moartea mamei sale, în 2013, când Alex a realizat că viața trebuie construită, nu așteptată.

„Am crescut crezând că voi fi bine la un moment dat, susținut de părinții mei care încercau să mă ajute. Aștepând acel moment, mi-am dat seama că trebuie să acționez acum, că timpul trece. Pierderea mamei mele în 2013 a fost impulsul care m-a determinat să nu mai aștept trenul, ci să îmbrățișez cine sunt și să îmi construiesc o viață nu doar decentă, ci și frumoasă.”

În prezent, Alex își trăiește viața pe deplin. Călătorește, se implică în proiecte civice, face voluntariat, și urcă pe scenă, abordând subiecte precum prejudecățile, infrastructura, drepturile și nevoile reale.

Povestea lui ilustrează curajul de a trăi normal și demn în fața unei societăți care nu are încă capacitatea de a integra toate persoanele sale, dar și cum o persoană poate iniția dialoguri esențiale despre acces, umanitate și schimbare.

Aceste conversații sunt mai necesare ca oricând: conform datelor Autorității Naţionale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi, în România existau 966.637 de persoane cu dizabilități la data de 31 martie 2025, dintre care peste 98% trăiesc acasă sau independent, iar doar 1,68% sunt instituționalizate.

Prejudecățile unei societăți marcată de trecut