Analiza apărării europene: Arsenalele Rusiei și Turciei
Grecia dedică 3,2% din PIB pentru înarmare, ceea ce îi conferă forțe armate superioare majorității țărilor europene, conform publicației Kathimerini.
Deși liderii europeni, cu excepția lui Viktor Orban, au aprobat un sistem de apărare comun pentru statele membre, este evident că există încă multe provocări de depășit pentru ca reînarmarea Europei să devină o realitate.
Experți diplomatici avertizează că problema nu este doar una financiară, subliniind că întrebarea crucială care se pune acum este dacă oferta actuală poate face față cererii.
După invazia rusă în Ucraina, multe depozite de armament și muniție din Europa au fost epuizate. Transferurile de echipamente, fie din rezervele naționale, fie din industria de apărare, au dus la lipsuri semnificative, inclusiv în obuzele de artilerie de 155 mm. Este clar că pentru a construi o apărare comună sunt necesare investiții semnificative și un interval de așteptare îndelungat pentru livrările de noi sisteme de arme, din cauza capacităților limitate ale industriei europene de apărare.
Mobilizarea a 800 de miliarde de euro (150 miliarde din împrumuturi și 650 miliarde din aplicarea clauzei de salvgardare) oferă un imbold statelor membre să-și crească cheltuielile pentru apărare, dar nu soluționează problema capacităților de producție industrială, conform acelorași surse.
Timp record pentru livrarea fregatelor
Fregatele FDI Belharra, comandate de Grecia, sunt realizate într-un interval „record” pentru navele de război, având un ciclu de producție de aproximativ 36 de luni, de la prelucrarea metalului până la testare, șantierele navale din Lorient, Franța având capacitatea de a construi simultan două fregate.
Proiectele navale curente pentru marinele grecești și franceze vor menține șantierul activ până în 2028. În aceste condiții, orice comandă nouă va fi livrată după 2030. O situație similară se regăsește și în alte șantiere navale europene din Marea Britanie, Italia, Spania și Germania.
De asemenea, producția de alte sisteme, precum apărarea aeriană, tancuri, artilerie și avioane de luptă, se prezintă la fel de deficitar.
Producția de avioane Rafale
Compania responsabilă de producția avioanelor Rafale are o capacitate de aproximativ 20 de avioane pe an. Cu comenzi deschise pentru 228 de avioane de vânătoare, linia de producție este ocupată până în 2033. Rata de producție a aeronavelor Eurofighter și Gripen, produse în Suedia, este comparabilă. Astfel, țări precum Ungaria, cu doar 12 avioane de luptă, sau Țările de Jos, cu 41, vor avea nevoie de decenii pentru a dezvolta o forță aeriană comparabilă.
Produția de muniție este și mai alarmantă. În prezent, există doar o singură fabrică de TNT în funcțiune în Uniunea Europeană și foarte puține unități care produc proiectile pentru tancuri și artilerie. Deși există o capacitate de producție europeană pentru armele ghidate și sistemele de apărare aeriană, majoritatea țărilor membre depind de furnizările americane și israeliene.
Starea tancurilor și artileriei
Investiția de 3,2% din PIB în armament permite Greciei să dețină forțe armate mult mai puternice decât multe țări europene. Germania, care produce tancuri, are doar 296 de tancuri Leopard, Marea Britanie deține 158 Challenger II, Franța 254 Leclerc, iar Italia 150 Ariete. Împreună, toate acestea nu se compară cu cele aproape 1.400 de tancuri pe care le are Grecia.
În ceea ce privește artileria, Marea Britanie are doar 30 de echipamente, Germania 105 (dintre care doar 36 sunt considerate operaționale), Italia 154, în timp ce Polonia și România, vecine cu Rusia, dispun de 752 și respectiv 243 de sisteme. Grecia, pe de altă parte, păstrează 1.152 de sisteme de artilerie autopropulsată sau tractată și sisteme de rachete. O simplă comparare a datelor numerice evidențiază o diferență semnificativă între nucleul european și Grecia, în timp ce statele din Europa de Est, care s-au mobilizat pentru achiziții de armament după invazia rusă, se află într-o poziție „mai bună”.
Turcia, având un număr mare de echipamente active și o industrie de apărare în expansiune, pare pregătită să profite de această situație, ceea ce oferă unele garanții pentru apărarea europeană. În plus, acțiunile Turciei din ultimele săptămâni sugerează intenția sa de a se afirma ca o putere regională, ceea ce nu este un semnal pozitiv pentru interesele Greciei.
Provocările în identificarea inamicilor
Pe lângă provocarea de a produce sisteme de apărare, europenii trebuie să depășească un alt obstacol esențial: identificarea amenințărilor. Este Rusia inamicul? Dar și Turcia? Sau există alte țări, organizații sau forțe militare implicate? De exemplu, viziunea contribuabilului portughez asupra amenințărilor nu coincide cu cea a contribuabilului lituanian sau polonez, iar mulți nu pot înțelege pericolul pe care Turcia îl poate reprezenta pentru Grecia.
Lipsa unui consens asupra caracterului amenințărilor poate îngreuna formarea unei apărări comune. Integrarea Turciei într-o structură europeană de securitate ar putea avea consecințe negative pentru Grecia. De cealaltă parte, dacă liderii europeni se concentrează doar pe Rusia, Grecia și Cipru nu pot aștepta multe de la inițiativele europene. În concluzie, calea către o autonomie strategică solidă pentru Uniunea Europeană este lungă și plină de provocări.
