Ce presupune recunoașterea unui stat palestinian: Elementele-cheie pentru statutul internațional al unei țări suverane

Franța și alte 14 națiuni, printre care Canada și Australia, îndeamnă comunitatea internațională să manifeste voința de a recunoaște statul palestinian, a anunțat Jean-Noël Barrot, ministrul francez al afacerilor externe, la finalul unei întruniri a ONU. Dar ce implică, de fapt, această recunoaștere a statului palestinian?

Conform dreptului internațional, Convenția de la Montevideo din 1933 stabilește patru condiții esențiale pentru recunoașterea unui stat suveran: o populație stabilă, granițe clare, un guvern eficient și capacitatea de a stabili relații internaționale. Aceste criterii nu cer recunoașterea de către alte state pentru existența legală a unui stat. Cu alte cuvinte, legitimitatea juridică a unui stat nu depinde de recunoașterea sa internațională.

Totuși, statul Palestina beneficiază deja de recunoașterea a aproximativ trei sferturi dintre statele membre ale ONU, mai exact 147 din 193 de țări, conform ziarului israelian „Yediot Aharonot”.

Printre aceste națiuni se află puteri semnificative ca China, India și Rusia, conform „The Guardian”. În 2024, Irlanda, Spania, Norvegia și ulterior Slovenia au aderat la acest demers, iar Mexicul s-a alăturat la începutul anului.

„Când Franța și-a exprimat intenția de a recunoaște Palestina, nicio altă țară din G7 nu luase încă o astfel de decizie”, notează un ziar britanic.

Reacțiile din presa israeliană au pus sub semnul întrebării impactul politic și diplomatic al acestor declarații, sugerând că ar putea deschide calea altor recunoașteri, inclusiv din partea Canadei și Australiei. „Yediot Aharonot” prezintă opinia avocatului israelian Arsen Ostrovsky, care afirmă că, din punct de vedere juridic, Palestina nu îndeplinește criteriile pentru a fi considerată stat, enumerate fiind lipsa granițelor precise, relațiile diplomatice autentice și angajamentul real pentru pace.

Sky News din Statele Unite afirmă că granițele palestiniene rămân nedefinite. Mulți susțin că acestea ar trebui să revină la delimitările dinainte de 1967, însă așezările israeliene amplasate în Cisiordania și Ierusalimul de Est complică situația, cu peste 600.000 de israelieni locuind în aceste zone.

Prim-ministrul britanic Sir Keir Starmer a afirmat că Regatul Unit intenționează să recunoască statul palestinian în septembrie, doar dacă Israelul nu respectă anumite condiții, cum ar fi acordul asupra unui armistițiu în Gaza și reluarea negocierilor pentru o soluție cu două state.

Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a reacționat vehement la acest anunț, susținând că recunoașterea răsplătește „actele de terorism ale Hamas”.

Palestina este recunoscută pe scară largă la nivel internațional, având misiuni diplomatice și participând în competiții sportive globale, inclusiv la Jocurile Olimpice.

Conflictele de lungă durată cu Israelul au împiedicat stabilirea unor granițe internaționale recunoscute, capitală sau armată pentru Palestina.

Din cauza ocupației israeliene, Autoritatea Palestiniană, creată în cadrul acordurilor de pace din anii '90, nu are control deplin asupra teritoriului și populației sale, iar Gaza este afectată de un conflict intens.

Deși recunoașterea internațională a Palestinei ar fi în principal simbolică, semnifică un pas important la nivel moral și politic, chiar dacă nu schimbă situația de pe teren.

Importanța simbolică este considerabilă. Secretarul de externe David Lammy a subliniat la ONU responsabilitatea specială a Marii Britanii în sprijinirea soluției cu două state.

Lammy a invocat Declarația Balfour din 1917, care a afirmat sprijinul Marii Britanii pentru „un cămin național pentru poporul evreu” în Palestina, adăugând că nu trebuie să prejudicieze drepturile civile ale comunităților neevreiești.

Apărătorii Israelului subliniază deseori că Declarația Balfour nu face referire directă la palestinieni sau la drepturile lor naționale.

Între 1922 și 1948, acest teritoriu a fost administrat de Marea Britanie sub un mandat al Ligii Națiunilor și este încă un punct sensibil internațional.

Israelul a fost creat în 1948, dar tentativa de a stabili un stat palestinian a fost plină de dificultăți diverse.

După cum afirmă Lammy, liderii s-au obișnuit să menționeze conceptul de „soluție cu două state.”

Această soluție se referă la înființarea unui stat palestinian coexistând cu Israelul în Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza, asemănător granițelor dinainte de conflictul din 1967.

Însă inițiativele internaționale pentru soluția cu două state s-au lovit de obstacole constante, iar extinderea coloniilor israeliene în Cisiordania, considerată ilegală de dreptul internațional, a transformat conceptul într-un slogan gol.

La ONU, Palestina deține statutul de „stat observator permanent”, ceea ce îi permite participarea fără drept de vot.

Cu Franța anunțând planul de recunoaștere și Marea Britanie pregătindu-se pentru același pas, Palestina ar putea beneficia de sprijinul a patru dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, alături de China și Rusia.

Această situație ar izola Statele Unite, cel mai puternic susținător al Israelului, lăsând-o singura în poziția de a nu recunoaște oficial Palestina.

Washingtonul a recunoscut Autoritatea Palestiniană, condusă de Mahmoud Abbas, încă din anii 1990, dar nu a reușit să recunoască un stat oficial.

Mulți lideri americani au susținut ideea unui stat palestinian, dar Donald Trump a favorizat în mod clar Israelul în politicile sale.

Fără suportul celui mai important aliat al Israelului, este greu de imaginat un proces de pace reușit care să conducă la o soluție viabilă cu două state.