Este adevărat că țările sărace își datorează condiția locuitorilor care nu muncesc destul?

Pentru mulți, nuca de cocos reprezintă simbolul bogăției naturale, dar și o justificare frecventă pentru sărăcia din regiunile tropicale.

O opinie comună în țările dezvoltate este că în țările sărace locuitorii nu muncesc suficient.

Majoritatea țărilor cu nivel de trai scăzut se află în zone tropicale, unde abundenta resurselor precum fructele și temperaturile calde creează o percepție că traiul este mai ușor, iar nevoia de adăposturi robuste și de îmbrăcăminte este diminuată, conform lui Joon Chang în „Edible Economics”. Această noțiune este adesea exprimată derogatoriu, sugerând că „nativii” așteaptă sub cocotieri ca nucile de cocos să cadă, în loc să caute oportunități de muncă.

O narațiune plauzibilă, dar complet neadevărată

Pentru început, puțini locuitori nu ar lua în serios riscurile de a sta sub un cocotier, chiar și pentru o nucă de cocos gratuită. Se știe că aceste fructe pot provoca accidente grave, existând mituri urbane ce susțin că nucile de cocos sunt mai periculoase decât rechinii, deși acest lucru nu este demonstrat.

Chiar și în ipoteza unui „băștinaș leneș”, este greu de crezut că s-ar găsi cineva care să aștepte pasiv sub un cocotier, așteptând ca nucile de cocos să cadă, conform lui Chang.

Realitatea este că locuitorii țărilor sărace muncesc mult mai mult decât cei din țările dezvoltate.

Datele Băncii Mondiale indică pentru 2024 că rata de participare la forța de muncă (proporția populației active dintr-o anumită grupă de vârstă) este de 84% în Tanzania, 74% în Vietnam și 68% în Jamaica, comparativ cu 61% în Germania, 62% în SUA și 63% în Coreea de Sud. Aceste statistici arată că în țările cu venituri mici se muncește mai mult decât în cele cu venituri ridicate.

În regiunile defavorizate, un număr semnificativ de copii sunt angajați în muncă în loc să frecventeze școala. Un raport UNICEF din iunie 2025 relevă că aproape 138 de milioane de copii au fost înregistrați în muncă în 2024, inclusiv în activități periculoase care le amenință sănătatea. Aproape două treimi dintre aceștia provin din zonele tropicale.

În Etiopia, aproape jumătate dintre copii (49%) sunt implicați în muncă, iar în țări precum Burkina Faso, Benin, Ciad, Camerun și Sierra Leone, procentul copiilor ce lucrează se apropie de 40%.

În contrast, în țările dezvoltate, majoritatea tinerilor între 18 și 24 de ani participă la învățământul terțiar, cu valori ce pot atinge 90% în state precum SUA, Coreea de Sud sau Finlanda. În schimb, în cel puțin 40 de țări sărace acest procent este mai mic de 10%.

Aceasta sugerează că în țările dezvoltate, oamenii nu intră pe piața muncii decât după ce au petrecut ani în învățământ superior, acumulând cunoștințe care pot să nu crească imediat productivitatea, dar sunt valoroase din alte perspective – cum ar fi literatura sau istoria.

În regiunile defavorizate, o proporție mai mică de indivizi ajung la vârsta de pensionare (dintre 60-67 de ani, în funcție de țară) în comparație cu cei din țările dezvoltate.

De asemenea, persoanele în vârstă din țările sărace sunt adesea nevoite să muncească inclusiv după atingerea vârstei de pensionare, deoarece nu dispun de resursele necesare pentru a se retrage.

Chiar și în condițiile în care lucrează, angajații din țările sărace depun un efort mult mai mare în comparație cu omologii din țările dezvoltate. Locuitorii din țările mai puțin dezvoltate, cum ar fi Cambodgia, Bangladesh, Africa de Sud și Indonezia, lucrează cu 60-80% mai mult decât germanii, danezii sau francezii, și cu 25-40% mai mult decât americanii sau japonezii.

Dacă oamenii din țările sărace muncesc semnificativ mai multe ore, este evident că sărăcia lor nu este doar o chestiune de ghinion, ci mai degrabă rezultatul productivității scăzute. Acești muncitori își dedică mult mai mult timp muncii pe parcursul vieții, însă producția lor este limitată de factori structurali.

Productivitatea scăzută nu se datorează în mod necesar calităților individuale ale lucrătorilor, cum ar fi educația sau sănătatea.

Individul, în țările sărace, poate fi la fel de productiv ca și colegii lor din țările dezvoltate. Acest lucru este evident în cazul imigranților din alte regiuni ale Asiei, care, odată ajunși în orașe precum București, își îmbunătățesc productivitatea fără a beneficia de formări suplimentare sau de îmbunătățiri ale sănătății în timpul migrației.

De asemenea, românii care muncesc în străinătate devin mult mai productivi, datorită accesului la tehnologii mai avansate și la infrastructuri superioare, precum electricitate, transport și internet, rezultatul fiind un mediu de lucru mai bine organizat.

Se poate face o analogie între un pilot de raliu care conduce un Logan și același pilot care trece la un Ferrari. Într-adevăr, abilitățile șoferului sunt importante, dar avantajul în competiție este determinat în mare măsură de performanțele mașinii.

Motivul pentru care țările sărace au structuri sociale și tehnologice mai puțin eficiente, duce la scăderea productivității, este o problemă complexă: include istorii de colonizare, diviziuni politice dificile, lipsă de lideri vizionari și corupție.

Astfel, cetățenii din țările sărace nu trebuie considerați săraci din cauza unor deficituri personale sau a lipsii de dorință de a munci.