Originea și semnificația termenului „republică bananieră”

Bananele au ajuns în America ca o parte esențială a economiei plantațiilor bazate pe muncă forțată, iar mai târziu, au devenit motorul economiei de export pentru numeroase țări din zonă.

La sfârșitul secolului XIX, dezvoltarea infrastructurii feroviare, a navelor cu aburi și a tehnologiilor de refrigerare au permis exportul pe scară largă a produselor agricole perisabile, bananele fiind printre cele mai beneficiare.

Datorită perisabilității, până în jurul anului 1900, bananele erau considerate un fruct de lux vândut în cantități reduse chiar și în Statele Unite, care sunt geografic apropiate de țările producătoare. Odată ce importul masiv de banane în SUA a devenit posibil, companii străine, precum United Fruit Company (cunoscută astăzi sub numele Chiquita) și Standard Fruit Company (acum Dole), au dezvoltat plantații mari în Caraibe (Cuba, Republica Dominicană, Haiti), America Centrală (Honduras, Costa Rica, Nicaragua, Panama, Guatemala) și nordul Americii de Sud (Columbia și Ecuador), care sunt cei mai mari exportatori de banane în prezent.

În scurt timp, aceste companii au ajuns să domine economiile acestor țări. Spre exemplu, în Honduras, United Fruit Company (UFC) și Standard Fruit Company (SFC) controlau infrastructura feroviară, electricitate, poștă, telegraf și telefon.

În anii 1930, UFC era cea mai mare proprietate a terenului în Guatemala, cel mai mare angajator și exportator, deținând aproape întregul sistem feroviar al țării.

Locuitorii din țările dependente de banane numeau aceste companii străine „El Pulpo” sau „caracatița” datorită controlului lor extins asupra economiilor locale.

Acest control economic aproape absolut a conferit corporațiilor bananiere o influență considerabilă asupra politicii în țările producătoare de banane.

Companiile bananiere operau cu propriile birouri vamale și forțe de ordine, iar o mare parte din activitățile lor depășeau jurisdicția națională. Politicienii erau corupți pentru a susține politici favorabile afacerilor.

Loviturile de stat împotriva guvernelor care încercau să impună politici contrare intereselor acestor corporații (de exemplu, creșterea impozitelor sau întărirea drepturilor muncitorilor) erau susținute activ de acestea, uneori cu ajutorul mercenarilor americani, numiți filibusteri. În prima jumătate a secolului XX, intervențiile militare străine în aceste țări au fost frecvente, având ca scop protejarea intereselor companiilor de banane.

Companiile străine au câștigat notorietate și prin incidentul cunoscut sub numele de Masacrul Bananelor din Columbia. În toamna anului 1928, muncitorii plantațiilor UFC au intrat în grevă cerând condiții fundamentale de muncă, cum ar fi accesul la toalete și asistență medicală, plăți în numerar și statut de angajați.

Sub presiunea guvernului SUA, care a amenințat cu intervenția militară dacă greva nu se oprea, armata columbiană a intervenit pe 6 decembrie, rezultând în moartea multor muncitori în grevă în Ciénaga (numărul victimelor variind între 47 și 2.000).

Evenimentele Masacrului Bananelor au fost menționate de Gabriel García Márquez, laureat al Premiului Nobel, în romanul său „O sută de ani de singurătate”, în care oferă o versiune ficționalizată a evenimentului.

Controlul companiilor străine în America Centrală a condus la denumirea acestor țări ca „republici bananiere”.

Acest termen a fost popularizat de autorul american O. Henry în povestirea sa din 1904, „Amiralul”, care are loc în Anchuria, o variantă ficțională a Hondurasului, descriind guvernul sub controlul străin.

În 1950, poeții, precum Pablo Neruda, au contribuit la familiarizarea termenului prin lucrări literare semnificative care subliniază condițiile dificile din republicile bananiere.

Inițial, termenul era folosit pentru a ilustra realitatea sumbră a dominației aproape totale a țărilor în dezvoltare de către corporatii din națiuni bogate.

Fenomenul republicilor bananiere evidențiază modul în care companiile puternice din țările dezvoltate pot influența negativ economia locală a țărilor care depind de aceste investiții.

Este greșit să judecăm negativ toate investițiile străine.

Prezența multinaționalelor poate aduce numeroase beneficii economiei locale, România fiind un exemplu relevant în acest context.

Activitatea companiilor internaționale poate facilita dezvoltarea unor industrii noi în economiile mai puțin dezvoltate, care nu ar fi avut posibilitatea să se dezvolte pe cont propriu. De exemplu, în 1998, Intel a deschis o fabrică de microcipuri în Costa Rica, contribuind la dezvoltarea industriei semiconductorilor.

Există avantaje considerabile asociate cu prezența organizațiilor internaționale în orice țară. Instituții precum Banca Mondială și FMI încurajează țărilor în dezvoltare să primească investitori străini cu politici prietenoase.

Irlanda și Singapore sunt adesea menționate ca modele de succes în atragerea investițiilor străine, folosind politici active pentru a stimula dezvoltarea națională.