Când doi membri ai Coaliției se contrazic pe Facebook, intervenția unui profesor clarifică perspectivele

În urma unui schimb aprins de opinii pe Facebook între Ciprian Ciucu, liberal, și Victoria Stoiciu, social-democrată, despre reducerile din educație propuse de ministrul Daniel David, Cristian Pîrvulescu, fostul profesor al ambilor, îșiexplică punctul de vedere printr-un mesaj publicat azi.

A ține deliberat finanțarea statului sub pragul funcțional nu reprezintă o reformă responsabilă, ci o opțiune ideologică învechită, fundamentată pe dogme fiscale care și-au dovedit limitele în contexte precedente. O astfel de abordare nu doar subminează coeziunea socială și capacitatea de creștere a economiei, ci expune infrastructura critică, serviciile publice esențiale și reziliența instituțională vulnerabilităților crescute.

1. Faptele

România înregistrează în prezent venituri fiscale și contribuții sociale de aproximativ 27,5% din PIB. Media UE este în jur de 40%, iar economiile cu adevărat robuste se situează semnificativ peste acest nivel: Franța ~47,5%, Germania ~41,9%, Polonia ~36,6%, Bulgaria ~30,5%. Doar Irlanda se află sub noi, la aproximativ 22,7%, însă situația sa reprezintă o excepție cauzată de circumstanțe specifice. Ținta de 27% ar menține România la coada blocului european și ar perpetua subfinanțarea cronică a serviciilor publice. Într-o economie ca a noastră, fiecare punct procentual tăiat din veniturile fiscale înseamnă miliarde pierdute anual pentru educație, sănătate, infrastructură și apărare.

Grafic: Tax-to-GDP (% din PIB) în 2023 — România față de media UE și câteva țări reprezentative.

Însă România nu ajunge în mod natural la nivelul de 27% din PIB din veniturile fiscale; această cotă este rezultatul unei decizii politice. Scăderea poate avea loc doar dacă guvernul decide să diminueze ponderea taxelor și contribuțiilor, prin reduceri fiscale, extinderea scutirilor și facilităților, precum și prin sancționarea insuficientă a administrației fiscale și o creștere a PIB-ului nominal fără o creștere proporțională a încasărilor.

Conform FMI pentru 2023, veniturile totale ale administrației publice din România au reprezentat 31,01% din PIB. Această valoare include atât încasările fiscale (tax-to-GDP), cât și veniturile non-fiscale (dividende, redevențe, taxe administrative, fonduri europene).

În mod obișnuit, analiza capacității fiscale se bazează pe bugetul realizat din taxe și impozite (tax-to-GDP), nu pe veniturile totale, pentru că acesta reflectă relația directă stat-cetățean. Veniturile non-fiscale sunt mai volatile, pot fi conjuncturale și nu reprezintă o bază structurală pe termen lung pentru finanțarea statului.

Raționamentul este simplu: dacă în prezent avem 31% din PIB ca venituri totale (conform FMI), iar politica fiscală reduce componenta principală (taxele + contribuțiile) spre 27% din PIB, atunci baza de finanțare devine structural insuficientă, iar diferența față de 31% nu este stabilă de la an la an.

Reducerea la 27% din PIB ar însemna o scădere de 4 puncte procentuale. Cu un PIB nominal estimat pentru 2024 de 1.766 miliarde lei (aprox. 403 miliarde USD, conform FMI), pierderea anuală ar ajunge la aproximativ 70,6 miliarde lei. Această sumă echivalează cu aproape întreg bugetul Educației sau cu două treimi din finanțarea Sănătății. Dacă această politică se menține în timp, odată cu creșterea PIB-ului nominal, pierderea anuală ar putea ajunge în 2025 la circa 100 miliarde lei, afectând investițiile esențiale pentru dezvoltarea țării.

2. Cum afectează reducerea capacității fiscale interesul național

Reducerea intenționată a capacității fiscale a statului, în contextul actual, restrânge mijloacele prin care România poate apăra și promova interesele sale naționale. Literatura de specialitate arată că nivelul veniturilor publice nu este doar un indicator contabil, ci reflectă contractul social dintre stat și cetățeni. Pe lângă aceasta, teoria finanțelor publice arată că o capacitate fiscală mai redusă limitează nu doar furnizarea de bunuri publice, ci și reziliența statului în fața șocurilor externe.

În situația de față, cu un conflict la graniță, tranziție energetică, presiuni inflaționiste și un nivel de infrastructură insuficient, o pondere a veniturilor fiscale de 27% din PIB ar plasa România în zona de vulnerabilitate structurală, conform evaluărilor FMI și OECD. Studii comparate arată că economiile cu tax-to-GDP sub 30% au sisteme publice subfinanțate și dependență mai mare de finanțări externe, ceea ce limitează autonomia decizională în politici publice.

Menținerea sub pragul de 30% nu reprezintă un semn că statul este mai eficient, ci indică o slăbire instituțională, conform unor amprente teoretice recente. Un astfel de deficit fiscal perpetuează inegalitățile și fragilizează contractul social.

Concluzionând, reducerea deliberată a bugetului către 27% nu este doar o chestiune economică, ci o alegere strategică cu efecte negative asupra suveranității, stabilității democratice și capacității de creștere. În logica statului dezvoltator, fără o bază fiscală robustă, se poate ajunge la un cerc vicios al subdezvoltării.

3. Mitul „economia depinde de sectorul privat”

Ideea că întreaga economie depinde în esență de sectorul privat nu rezistă unei analize serioase. Mediu de afaceri prosper înseamnă un stat capabil să formeze forță de muncă calificată, să construiască și să întrețină infrastructuri moderne, să ofere un cadru juridic stabil și securitate. Țările cu performanțe ridicate în business au, în general, sisteme publice bine finanțate, cu venituri din PIB în jur de 40–50%.

Despre Irlanda, exemplul poate induce în eroare. PIB-ul său este distorsionat de profiturile relocate ale multinaționalelor, iar dacă folosim indicatorul GNI, nivelul real de taxare este mult mai ridicat. În plus, Irlanda dispune de o economie foarte productivă, cu sectoare de top precum IT și industria farmaceutică, care permite finanțarea serviciilor publice și cu un procent aparent mai mic din PIB.

Experții, inclusiv un celebru comentator, subliniază că o mare parte din creșterea în Irlanda rezultă din artificii fiscale și relocări de profituri, nu din investiții reale. Chiar dacă Irlanda a atras companii, efectele asupra salariilor reale și producției nu corespund nivelului de productivitate aparent. Modelul irlandez nu este direct replicabil pentru România, unde o politică fiscală mai agresivă ar compromite finanțarea funcțiilor esențiale ale statului.

Concluzie

A lua decizia de a menține statul sub pragul funcțional nu reprezintă o reformă responsabilă, ci o opțiune ideologică cu impact negativ în contextul economic actual. O astfel de abordare nu numai că subminează coeziunea socială și potențialul de creștere, dar vulnerabilizează infrastructura critică și serviciile publice esențiale în fața provocărilor viitoare. Într-un peisaj geostrategic dificil, cu transformări tehnologice accelerate, plafonarea veniturilor poate însemna renunțarea la instrumentele necesare pentru protejarea intereselor strategice ale societății.

Menținerea deliberată a fiscalității sub pragul funcțional nu este doar o chestiune tehnică, ci o alegere instituțională care poate slăbi capacitatea statului de a livra bunuri publice și de a-și proteja cetățenii. O orientare fiscală restrictivă poate alimenta fragilitatea socială și reduce capacitatea de adaptare la șocuri majore în viitor.