România contribuie la dinamica inflației din UE prin legături comerciale cu cinci state, influențând în mod direct costurile de trai și ritmul creșterii prețurilor.
România are deficit comercial cu 21 de state UE și excedente cu 5 dintre ele. Astfel, costul vieții crește o dată prin importuri mai scumpe, iar exporturile nu o pot contracara pe termen lung, menținând inflația la niveluri ridicate în țară.
Pe plan anual, Cipru, Franța și Irlanda înregistrează cele mai mici creșteri, în timp ce România, Estonia și Slovacia înregistrează cele mai mari ritmuri; indicatorul utilizat pentru comparații între state asigură o evaluare echitabilă.
Comparativ cu iunie 2025, rata anuală a inflației a scăzut în opt state membre, a rămas stabilă în șase și a crescut în treisprezece țări.
Pe lângă inflația internă, România preia inflație din exterior, în principal din țările cu deficit comercial semnificativ, unde creșterile de prețuri sunt mai mari. De exemplu, diferențele în deficitul cu Germania, Polonia și Ungaria indică o contribuție semnificativă a inflației importate; în luna iulie, inflația anuală s-a situat la 1,8% în Germania, 2,9% în Polonia și 4,2% în Ungaria.
În același timp, România transmite, de asemenea, inflație către alte state din UE: Franța, Croația, Suedia, Malta și Cipru.
Când o țară importă inflație?
Inflația poate pătrunde în economia unei țări prin creșterile de prețuri din piețele străine care se transmit în costurile locale. De regulă, acest fenomen apare în următoarele situații:
O dependență ridicată de importuri: dacă o țară depinde mult de bunuri importate — energie, alimente, materii prime sau produse manufacturate — creșterea prețurilor acestor bunuri în străinătate va duce direct la creșterea costului vieții și a producției în țară.
Majorări globale ale prețurilor materiilor prime: creșterile în sectorul petrolului, gazelor și cerealelor la nivel mondial se răsfrâng asupra țărilor care depind de importuri, sporind inflația internă.
Devalorizarea monedei naționale: o scădere a valorii relative a monedei poate crește costul importurilor, chiar dacă prețurile externe rămân neschimbate, alimentând inflația.
Costuri de producție mai mari datorate materiilor prime din import: dacă producătorii depind de componente sau materii prime externe, creșterea acestora la nivel mondial va ridica costurile de producție și, implicit, prețurile produselor finite.
Transmitere prin lanțuri de furnizori: dacă un furnizor-cheie înregistrează inflație și exportă bunuri sau servicii, aceste prețuri mai mari se vor transmite prin importuri.
De exemplu, inflația ridicată dintr-o regiune economică majoră poate pătrunde în economia românească prin creșterea prețurilor bunurilor importate din acea zonă.
Când o țară exportă inflație?
Inflația se transmite prin exporturi atunci când scumpirile interne fac ca bunurile și serviciile destinate piețelor externe să fie mai scumpe. De obicei, acest fenomen apare în următoarele situații:
Majorări ale prețurilor la export: dacă inflația internă crește costul bunurilor și serviciilor destinate piețelor externe, cumpărătorii externi vor plăti mai mult. De exemplu, creșterile în energie, alimente sau costuri de producție în țara exportatoare se traduc în tarife de export mai mari.
Relații comerciale dense: când o țară deține poziția de furnizor-cheie pentru anumite piețe, inflația internă poate fi transmisă mai eficient prin costurile exportate. Țările care importă devin vulnerabile la inflația furnizorului prin prețuri mai mari.
Excedent comercial: în situația în care un exportator are un surplus în relația cu un partener și inflația internă este ridicată, această diferență poate transmite inflația către partener prin prețuri exportate.
Lipsa opțiunilor de substituție: pentru bunuri esențiale fără alternative, țările care le importă trebuie să accepte prețuri mai mari, amplificând inflația importată.
Concluzie: dinamica inflației în UE este modelată de schimburile comerciale; echilibrul dintre importuri și exporturi poate intensifica sau tempera creșterile de prețuri.
