Cum își asumă cetățenii datoriile făcute de politicieni? Trei studii de caz.

Pe 16 septembrie 2008, ziua post-Lehman, cei din piețele financiare erau îngrijorați. Federal Reserve Board din Washington, DC, a început pregătirile pentru a transfera sume mari în băncile centrale ale lumii, în timp ce Wall Street observa cu atenție soarta gigantului asigurator AIG.

În același timp, pe 16 septembrie 2008, în Midtown Manhattan, a avut loc deschiderea celei de-a 63-a Adunări Generale a ONU. La acest eveniment, nu s-au abordat în detaliu problemele tehnice ale crizei financiare. Președintele George W. Bush, al doilea vorbitor, părea deconectat de la realitate, concentrându-se, în prima parte a discursului său, pe terorism, iar criza financiară avea doar câteva referiri scurte la final.

Criza din 2008 a fost generată de dereglementarea piețelor. Allan Greenspan, șeful FED la acea vreme, a recunoscut că a greșit în a-și concentra încrederea pe interesele proprii ale băncilor, subestimând impactul pe care dereglementarea îl poate avea.

El a realizat că dereglementarea piețelor s-a dovedit a fi o eroare, ducând la rezultate devastatoare.

Cetățenii au suportat consecințele acestei decizii de dereglementare timp de mulți ani.

Criza elenă: Guvernele împrumută, cetățenii plătesc.

Criza datoriilor din Grecia este un alt exemplu. Colapsul nu a fost rezultatul doar al împrumuturilor după 2001, ci a datoriilor acumulate în perioada 1980 – 1990, când decidenții politici au crescut deficitul public. Datoria publică a Greciei a crescut de la aproximativ 25% din PIB în 1980, la 80% în 1990.

Această expansiune a datoriei a devenit rapid insuportabilă, atingând 100% din PIB în 2000. În plus, Grecia se confrunta cu un sistem fiscal slab, iar intervenția „troikai” – FMI, Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană – a impus măsuri severe de austeritate, suportate de populație.

Criza economică din Argentina (1998-2002): stabilizarea artificială.

În 1920, Argentina era una dintre cele mai dezvoltate țări, dar ulterior a intrat într-un proces de declin. Criza din 2001 a fost determinată de acumularea unei datorii masive și de deciziile politice din 1989, care au avut ca scop stabilizarea economiei prin legarea pesoului de dolar.

Pentru a câștiga încrederea populației, guvernul a stimulat deschiderea conturilor în dolari. Deciziile au condus la creșterea scumpirii exporturilor și ieftinirii importurilor, subminând economia.

Cetățenii au început să-și îngrijoreze despre sustenabilitatea pesoului, și-au păstrat economiile în dolari, dar, când guvernul a înghețat conturile bancare la 1 decembrie 2001, economia a copt un colaps devastator.

După devalorizarea pesoului, economiile au fost erodate dramatic, iar guvernul a introdus taxe noi pentru a-și plăti datoriile.

Criza bancară din Islanda (2008): concentrându-se asupra elitei decizionale.

În octombrie 2008, Islanda s-a prăbușit brusc, prim-ministrul recunoscând pericolul falimentului național. La acel moment, cetățenii se lăudau cu petrecerile și realizările pe plan global.

Însă, creșterea rapidă a economiei a fost construită pe terenuri instabile, iar devalorizarea coroanei a avut un impact devastator asupra populației.

Prăbușirea a fost accelerată de politici financiare riscante adoptate de un mic grup de decidenți, lăsând cetățenii să suporte consecințele.

Efectele crizei au inclus: scăderea rapidă a valorii coroanei, creșterea inflației, șomajului și a problemelor legate de creditele ipotecare.

De asemenea, fondurile de pensii au suferit pierderi severă, iar datoriile gospodăriilor și guvernului au crescut, împovărând populația.

Criza a erodat încrederea cetățenilor în guvern și instituții financiare, cauzând proteste și măsuri de austeritate severe.