„De ce îmi spui femeie, când poți să-mi spui pe nume?” / Academicieni și oameni de rând discută despre curajul feminin

Două voci academice, profesori ai Universității din București – Ionela Băluță, expertă în studii de gen, și istoricul Alin Ciupală – analizează, într-un dialog, modul în care curajul femeilor a fost ignorat, marginalizat sau distorsionat, atât în istorie, cât și în discursul public contemporan.

• Recent, președintele AUR, George Simion, a declarat „eu sunt luptător, nu femeie, nici trădător”, în contextul contestării alegerilor prezidențiale. Politicianul a fost criticat aspru de societatea civilă pentru utilizarea termenului „femeie”. Profesora Ionela Băluță și istoricul Alin Ciupală au fost întrebați cum sunt percepute, definite și poziționate femeile în limbajul, istoria și discursul politic de azi. Alin Ciupală afirmă: „Am putea scrie o enciclopedie a curajului femeilor din trecutul societății noastre”, recunoscând, de asemenea, că istoricii au cercetat foarte puțin acest subiect.

Folosirea cuvântului „femeie” de către lideri politici nu este un accident lingvistic, ci o alegere conștientă, cu implicații culturale și sociale profunde, consideră profesoara universitară Ionela Băluță.

„Termenul femeie este unul comun, dar din secolul 20 a căpătat o conotație peiorativă. Acest cuvânt reduce femeia la sfera biologică și a reproducerii, consolidând în același timp poziția de superioritate a bărbatului.”

Cum vorbea Adolf Hitler despre femei

Ionela Băluță face o analogie istorică cu limbajul regimului nazist. Potrivit acesteia, Adolf Hitler, în „Mein Kampf”, utiliza un termen depreciativ pentru a se referi la femei: „Regimul nazist a folosit cuvântul german «Weib», care se traduce în română prin termenul femeie, în loc de „Frau”, care înseamnă femeie sau doamnă.”

Băluță explică faptul că, similar limbii române, termenul Weib avea deja, la începutul secolului XX, o conotație peiorativă, reducând femeia la dimensiunea sa biologică și animalizantă.

Profesoara observă, de asemenea, o tendință în creștere: radicalizarea băieților tineri către ideologii de extremă dreapta, care conțin narațiuni misogine. O preocupare majoră este că astfel de idei sunt promovate de persoane publice.

„Aceste discursuri, rostite de un lider politic influent – AUR fiind în prezent al doilea partid parlamentar, cu Simion în turul al doilea al alegerilor prezidențiale – poartă o semnificație importantă, ceea ce atrage o responsabilitate și mai mare.”

„Să nu lăsăm să treacă neobservate”

Profesoara subliniază că, în cazul acestor derapaje, reacția nu trebuie să lipsească: „E necesar să criticăm, să nu lăsăm să treacă neobservate și nesancționate afirmațiile, indiferent de cine sunt făcute”.

Referitor la educație, ea remarcă faptul că este un proces de lungă durată ce necesită voință politică: „Educația necesită timp, răbdare și angajament politic”. Sublinează că „egalitatea de gen a fost dintotdeauna parte a democrației, fiind acum mai relevantă ca niciodată pentru consolidarea acestuia.”

Curajul feminin

Profesorul universitar Alin Ciupală, autor al unor lucrări despre statutul femeii de-a lungul istoriei, discută, într-un dialog, despre formele invizibile ale curajului feminin.

„Probabil am putea crea o enciclopedie a curajului femeilor din trecutul nostru. Constatând că istoricii au ignorat în mare parte acest fenomen, nu înseamnă că acesta nu a existat”, spune Ciupală.

Curajul feminin nu s-a manifestat doar în evenimente majore, ci și în viața cotidiană, prin gesturi ce, deși par modeste, au avut un impact profund, continuă istoricul: „Tipurile de curaj feminin sunt diverse, variind de la momente legate de rutina zilnică până la implicarea directă în evenimente semnificative.”

Profesorul Ciupală afirmă că trăim într-o societate cu tradiții ancorate: „Deși am înregistrat progrese semnificative după Revoluția din decembrie 1989, mentalitățile se schimbă cu greu și mai avem mult de parcurs.”

„Cu siguranță, curajul nu este o trăsătură rezervată unui anumit gen”, completează el.

Ce spun oamenii de rând

Reporterii au discutat cu câțiva oameni din București despre cum percep termenul „femeie” și ce înseamnă pentru ei atunci când este folosit de un politician sau o persoană publică.

„Este un arhaism. Astăzi se folosește foarte rar. Nimeni nu mai acceptă să-i spui femeie. Acesta înseamnă doar femeie, atât. Nu mai e utilizat în sensul acela, deși unii încearcă să-i redefinească sensul. Poate deveni jignitor, în funcție de contextul în care este folosit”, consideră Tudor, un bărbat în vârstă de peste 50 de ani.

Viviana consideră că „asta dăunează imaginii femeii în societate, mai ales având în vedere contextul în care a fost utilizat. Este o insultă. De ce pentru bărbați nu există un astfel de termen și există pentru femei? Practic a fost creat pentru a sublinia un nivel mai scăzut al discuției referitoare la o femeie și drepturile ei.”

Pentru Gabi, termenul reflectă un aspect de autoritate: „Ia din autoritatea femeilor. Este puțin jignitor, depinde și de context, dar de ce îmi spui femeie când poți să îmi spui pe nume?!”.

În discursul politic, cuvântul devine insultă

Aida, o femeie de peste 40 de ani, consideră că termenul este inacceptabil în spațiul politic: „În contextul dat, percep că a fost utilizat peiorativ. În toată acea situație, au existat numeroase referințe nepotrivite la adresa femeilor și statutului lor. Mai mulți politicieni din acea zonă au avut comportamente care nu pot fi considerate politicoase sau moderne față de femei. Și, da, ca femeie, mă deranjează.”

Sara, în vârstă de 21 de ani, spune: „Poate există oameni care încă îl folosesc normal, doar pentru a se referi la sexul feminin, dar de fiecare dată când l-am auzit eu, nu a fost într-o conotație pozitivă”.

„Folosirea lui în contextul de «nu sunt o femeie» mă atacă și mă ofensează. Cineva mi s-a adresat astfel și m-am simțit foarte ofensată”, a adăugat ea.

Jignire și regionalism

Lucas, 22 de ani, observă diferențele dintre medii: „Fiind crescut în mediul urban, consider că poate fi utilizat ca o jignire. Totuși, din experiența mea la bunici, la țară, știu că poate avea sensul de femeie obișnuită, fără tentă jignitoare. Într-un discurs politic, însă, nu mi se pare adecvat.”

Marinela menționează că, în anumite regiuni ale țării, cuvântul nu poartă o conotație negativă: „În Oltenia, termenul femeie este folosit frecvent, având sensul de soție sau nevastă – deci nu este o jignire, ci un regionalism, dar strict în acel context.”

Cum s-au modificat semnificațiile cuvintelor „femeie” și „femeie” în dicționarele românești

Într-un articol publicat pe platforma Contributors.ro, socioloaga Cosima Rughiniș analizează transformările semantice ale termenilor „femeie” și „femeie” în dicționarele limbii române din 1929 până în prezent.

Autoarea începe cu observația că, în dicționarele mai vechi, „femeie” era definită, în primul rând, prin raportare la bărbat – ca „soție” sau „persoană căsătorită”.

Etimologic, cuvântul „femeie” provine din latinescul familia, care în româna veche desemna gospodăria – soția și copiii. Acest sens a fost restrâns treptat de la „familie” la „soție” și apoi la „persoană adultă de sex feminin”, proces urmărit de autoare prin succesiunea definițiilor din dicționarele principale.

Paralel, articolul examinează și statutul cuvântului „femeie”, care, în dicționarele mai vechi, apărea ca sinonim pentru „femeie” sau „nevastă”, dar era adesea marcat ca fiind popular și, uneori, peiorativ. Scriban (1939) observă că „femeie” putea fi folosit, ironic, pentru a descrie o femeie răutăcioasă, iar Șăineanu (1929) indică o diferență de percepție regională, cuvântul având o nuanță optimistă în Muntenia și una peiorativă în Moldova.

În Dicționarul Limbii Române Literare Contemporane (1955–1957), termenul este etichetat ca „popular, uneori peiorativ”, iar în Noul Dicționar Explicativ (2002) este inclus și sensul depreciativ: „femeie cu apucături urâte; cață; mahalagioaică”. În DEX 2009, conotațiile negative nu mai sunt menționate, „femeie” fiind trecut ca sinonim al termenului „femeie”.

„Această re-definire a cuvântului „femeie”, îngustându-se de la „soția și copiii omului” la „soție” și apoi la „persoană adultă de sex feminin” a fost însoțită de marginalizarea în limba literară a cuvântului „femeie”, care a căpătat conotații peiorative”, concluzionează Cosima Rughiniș în articol.