De la un articol de Gabor Maté la situația actuală: Fragilitatea seducției ideologice și superioritatea percepută

Fiecare dintre noi poate avea o tendință tiranică ascunsă. Cum pot influența psihologia și arta cinematografică procesul de vindecare acolo unde lecțiile dure ale istoriei eșuează.

Recent, în cadrul Festivalului de Film de la Karlovy Vary, actorul de origine suedeză Stellan Skarsgård a făcut o remarcă surprinzătoare referitoare la regizorul Ingmar Bergman, decedat în 2007: „Bergman era un manipulator. În timpul războiului, a avut simpatii pentru nazism și a fost singura persoană pe care am cunoscut-o care a plâns la moartea lui Hitler. Ne tot găsim scuze pentru el, dar sunt convins că avea o viziune neobișnuită asupra altor oameni. Credea că oamenii sunt lipsiți de importanță, iar asta era evident în modul în care îi manipula.”

Mass-media internațională și-a amintit acum că Bergman nu a ascuns niciodată simpatia sa pentru regimul nazist. În cartea sa autobiografică, „Lanterna magică” (tradusă și în limba română în 1994), precum și în diverse interviuri, el a mărturisit că, pentru o vreme îndelungată, a fost „de partea lui Hitler”.

De-a lungul adolescenței, la doar 16 ani, Bergman a fost captivat de liderul nazist la un miting în Germania, rămânând impresionat de „carisma” lui, care părea să electrizeze mulțimile. A desenat zvastica împreună cu fratele său pe proprietatea unui vecin evreu, dar a fost dezamăgit la finalul războiului, ajungând să cunoască realitățile lagărelor de concentrare.

Cu ajutorul psihologiei moderne, nu mai este complet necunoscut cum se nasc dictatorii de tipul lui Hitler, însă încă ne scapă pe deplin de ce unii oameni sunt fascinați de acești lideri, în timp ce alții rămân indiferenți.

Familiaritatea ca posibilă explicație

Este necesar să găsim alte cauze ale fascinației pentru nazism în afară de exploatarea insecurităților economice, anxietăților sociale și sentimentului de izolare.

Parafrazând pe Skarsgård, „am senzația” că există o legătură familiară între cel care devine adept al ideologiilor de extremă dreapta și cel care le promovează. Aceasta poate fi o rezonanță personală, un ecou al propriei vieți, care nu este neapărat orbire, ci mai degrabă familiaritate.

Poate că este vorba despre trauma bonding, acea legătură emoțională între abuzat și abuzator, care are o forță irezistibilă de atracție și în care victimele intră adesea din cauza vulnerabilităților create de abuzurile suferite în copilărie.

Erich Fromm atrăgea atenția încă din 1941 asupra necesității de a explica ascensiunea fascismului prin prisma factorilor psihologici. Astăzi, psihologia este un domeniu mult mai accesibil, iar internetul ne permite să obținem rapid informații esențiale.

Nu este întâmplător că în zilele noastre mișcările de extremă dreapta se intensifică, iar lideri politici precum Donald Trump sunt asociați cu figuri istorice ca Hitler, acesta fiind un dublu avertisment că lecțiile trecute nu au fost încă învățate și riscul revenirii unui asemenea viitor periculos este real.

Gabor Maté: „Fiecare dintre noi ascunde un potențial tiran interior”

Gabor Maté, cunoscut pentru lucrările și conferințele sale despre traumă, a publicat cu zece luni în urmă un articol de impact în „The Guardian”, cu titlul provocator: „Toți avem un nazist în noi. Trebuie să înțelegem rădăcinile psihologice ale autoritarismului”. 

Maté, alături de alți psihologi, argumentează că nimeni nu se naște cu ură și că evenimentele din copilăria timpurie creează unii indivizi mai vulnerabili, care ajung să ascundă această vulnerabilitate prin disprețul față de ceilalți și căutarea unor țapi ispășitori care să absoarbă emoțiile negative resimțite.

„Nimeni nu vine pe lume cu sentimente de ură intensă, mânie extremă, teroare existențială sau dispreț permanent. Atunci când devin acestea cronice, nu sunt decât reacții la durerea insuportabilă trăită în cea mai vulnerabilă etapă a existenței umane – copilăria timpurie,” explică Maté în articolul său din „The Guardian”.

Încrederea în „binele lumii” și protecția emoțională

Maté subliniază de asemenea: „Copiii intră pe lume cu o nevoie înnăscută de a fi conturați de un mediu sigur, de a fi ascultați, protejați și sprijiniți emoțional. Ei necesită ca trăirile lor să fie acceptate, validate și oglindite. Acest tip de mediu, denumit sugestiv de psihologul Darcia Narvaez ca un cuib protectiv, ajută la construirea unei legături puternice cu propria persoană, dezvoltarea unei convingeri solide în identitatea personală, dar și încrederea în binele lumii, ceea ce facilitează deschiderea către iubire.”

„Trauma înseamnă deconectarea de la aceste trăsături pozitive, iar în cazuri severe, o negare a acestora ca modalitate de autoapărare față de vulnerabilitate. Emoțional vorbind, fascismul reprezintă o soluție disperată de evitare a vulnerabilității,” continuă Maté.

Tot Maté afirmă că cercetările au demonstrat că amigdala, zona cerebrală responsabilă de frică, este mai pronunțată (și, prin urmare, mai activă) la persoanele cu simpatii conservatoare, care recunosc nevoia de autoritate și au tendința să disprețuiască anumite grupuri sociale.

Disprețul față de cei vulnerabili și ascensiunea liderilor autoritari

Gabor Maté evidențiază o paralelă fascinantă între Adolf Hitler și Donald Trump, subliniind „similaritățile remarcabile: o capacitate hipnotică de a dezinforma, neîncredere aproape paranoică, oportunism acerb, cruzime pronunțată, grandomanie incredibilă, impulsivitate necontrolată și un dispreț copleșitor pentru cei slabi.

Amândoi și-au petrecut copilăria în prezența unor tați abuzivi și mame care nu puteau oferi protecție. Astfel, Hitler, cândva un copil strălucitor și sensibil, a fost transformat de o violență necruțătoare. La rândul său, Trump a fost crescut sub o autoritate paternă severă, descrisă de nepoata sa ca fiind sociopată,” adaugă Maté.

Psihologul american Kevin Volkan, în un articol din 2021, este de părere (asemeni altor experți) că Hitler manifesta un narcisism patologic, evidențiat prin nevoia constantă de a fi admirat și de a desconsidera anumite grupuri etnice (evrei, romi, etc.), asupra cărora proiecta agresiunea sa.

Volkan afirmă că o astfel de persoană caută să primească admirație și atenție în schimbul distrugerii celor considerați inferiori.

Documentarul „Riefenstahl” și lecțiile trecutului

Informații de acest gen nu sunt ascunse; ele pot fi descoperite printr-o simplă căutare online. Google descrie narcisismul malign prin trăsături precum grandiozitate, lipsa empatiei, tendința de a exploata, paranoia, sadismul, agresivitatea și manipularea.

În studiul său despre Hitler, Henry A. Murray, director al Harvard Psychological Clinic, a sugerat că ura intensă a lui Hitler pentru evrei era reflectarea urii față de tatăl său, un bărbat dur care a murit când Hitler avea 14 ani.

Dacă tatăl lui Hitler, Alois, nu ar fi decedat la 66 de ani, poate că furia lui Adolf nu ar fi dus la tragedia unor vieți nenumărate.

Ingmar Bergman a trăit, de asemenea, sub tutela unui tată autoritar.

La fel și Leni Riefenstahl, simbolul propagandei naziste și un cineast de renume, cu o viață și o carieră atât de fascinante încât continuă să inspire documentare chiar și după ce a încetat din viață la 101 ani, în 2003.

Cel mai recent documentar, „Riefenstahl” (din 2024), realizat de Andres Veiel, a fost proiectat la TIFF și va fi prezentat la Arad în cadrul festivalului de film documentar fARAD între 2 și 6 octombrie.

Veiel a fost primul regizor care a avut acces la remarcabila arhivă Leni Riefenstahl, care include texte, jurnale, imagini și înregistrări de convorbiri telefonice realizate chiar de ea. Principalul interes al lui Veiel nu este dacă Riefenstahl a făcut propagandă din convingere, ci înțelegerea modului în care personalitatea ei poate preveni repetarea unei tragedii de magnitudinea nazismului.

Aceasta este o sarcină importantă.

Documentarul se încheie cu o înregistrare din 1977 a unei discuții telefonice între Riefenstahl și un admirator cu simpatii naziste, care spune: „Trebuie să privim cu obiectivitate vremurile haotice, dar haosul era inevitabil. Într-o generație sau două, vom reveni la moralitate și decență”. Riefenstahl răspunde: „Da, germanii sunt destinați să facă asta”.

Un studiu despre manipulare și dezinformare

Veies exclamă: „Generația aceea este chiar acum”, mai ales „când experimentele partidelor de dreapta, precum AFD din Germania, ne arată cât de rapid oamenii pot fi atrași de ideologii simpliste care proclamă superioritatea unei grupări asupra altora”.

Documentarul lui Veies este semnificativ deoarece, într-o eră în care știrile false sunt greu de depistat, portretul acestei maestre a manipulării servește drept curs rapid despre dezinformare.

După război, Riefenstahl a fost denazificată de americani, dar a avut încă mult de suferit din cauza trecutei sale afilieri. Ea a lansat numeroase procese împotriva celor care îndrăzneau să sugereze legături cu regimul lui Hitler.

Ea a susținut mereu că filmele sale, printre cele mai cunoscute fiind „Triumph des Willens” (1935) și „Olympia” (1938), trebuie privite ca opere artistice și nu ca instrumente de propagandă.

Istoria sa complexă și operele sale aduc în discuție motivele din spatele aderării unei persoane, nu fundamental maligne, la o ideologie inumană.

Leni Riefenstahl merită un subiect dedicat.

Continuarea va urma.