Critică dură la adresa lui Ion Iliescu: un stilou românesc de seamă afirmă că atribuind întreaga vină acestuia se poate minimaliza influența rețelei securiste, care încă își urmărește interesele în România.

Gabriel Andreescu, disident anti regim și fost deținut în decembrie 1989, a reprezentat unul dintre criticii constanți ai lui Ion Iliescu în timpul celor mai importante mandate ale fostului președinte. După o perioadă de reflecție, el publică un eseu de opinie în care analizează pe cei care au stat mereu în umbra lui Iliescu și continuă să o facă.

Au trecut câteva zile de la funeraliile de stat ale lui Ion Iliescu. Îmi exprim acum câteva gânduri despre responsabilitatea politică a fostului lider, despre figura numită Ion Iliescu și despre atitudinea publică legată de el. Pentru claritate, detaliile adiționale sunt trecute în notele de subsol.

Nu putem atribui evoluția puterii în România postrevoluționară exclusiv lui Ion Iliescu. El a fost una dintre uneltele elitelor securisto-militare din acea perioadă. Ținerea la distanță a actorilor-cheie, cu arme la îndemână, era justificată de frica față de ura populației, exprimată în stradă și în discursurile publice ale elitei culturale și politice. Foștii functiați luptau pentru securitatea proprie și pentru bogăția viitoare, iar Iliescu a ales să urmeze această cale politică. Dacă ar fi refuzat, altcineva ar fi fost ales.

Responsabilitatea politică și măsura umană

Opiniile despre responsabilitatea politică a lui Ion Iliescu au fost deja bine conturate în analize pertinente. Iată câteva perspective esențiale.

Ioan Stanomir:

Ion Iliescu a creat un stat temperat de clientelism, cleptocrație și inegalitate în fața legii; între 1990 și 1996 a fost allied cu forțe conservatoare, respingând reformele menite să protejeze proprietatea privată și să consolideze statul de drept.

Tom Gallagher:

Ion Iliescu a fost instrumentul prin care s-a cimentat o nouă ordine politică ce a permis politicienilor să devină persoane privilegiate, acumulate prin mijloace discutabile, iar beneficiile de la stat au fost transferate către clienții lor, în timp ce cetățenii obișnuiți rămâneau excluși; această direcție a împiedicat integrarea României în Occident în aceeași măsură ca în Polonia sau Țările Baltice.

Alina Mungiu Pippidi:

Afirmă că Iliescu a gonit o generație și a promovat democratizarea fără decomunizare, lăsând foștii securiști să profite în dauna societății; nu i se poate ierta contribuția la învrăjbirea socială.

Pradă folosită pentru a șterge amintirea Securității și a crimelor ei din timpul Revoluției

Am prezentat mai sus opinii pe care le asum, cu o excepție: punerea pe umerii lui Ion Iliescu, în întregime, a responsabilității pentru evenimentele din începutul anilor 1990. Având în vedere mijloacele simbolice și practice la dispoziție, Iliescu este descris drept responsabil politic pentru înființarea unui stat bazat pe clientelism și pe cleptocrație, pentru sabotarea unei integrări în Occidentul democratic și pentru împărțirea societății. Însă aceste traiectorii nu au fost determinate doar de o singură persoană, ci de o forță colectivă formată din elita securisto-nomenclaturistă.

Centrarea atenției pe Ion Iliescu s-a transformat într-o resursă a manipulărilor care, timp de 35 de ani, încearcă să ascundă faptul că Securitatea a fost motorul principal al represiunii din regimul comunist. Ea a fost gardianul care a plafonat revoltele: a oprit mișcările din Valea Jiului în 1977, din Brașov în 1987 și a blocat pregătitul marelui protest din 14 decembrie 1989 la Iași. Securitatea a folosit toate mijloacele disponibile pentru a curma revoltele dintre 15 și 25 decembrie, dar de data aceasta nu a reușit.

Împrospătate, timp de 35 de ani s-a promovat ideea unei lovituri de stat coordonate dinspre Moscova, menită să ascundă victimele și agresorii. Această narațiune a fost demontată treptat, înlocuind supozițiile cu documente și mărturii.

Manipulările securiste și pro-securitate au înregistrat un nou impuls în ultimii ani. Dosarul Revoluției din decembrie 1989 a prezentat Ion Iliescu ca principalul vinovat pentru morți și răniți, iar el împreună cu câțiva colaboratori a devenit rapid asociat cu vechile structuri. Unul dintre principalii artizani ai acuzațiilor a fost un înalt magistrat militar, cu o culoare profesională ce includea și personal calificat în securitate, SRI și forțe armate.

Cea mai interesantă muncitură a lui Catalin Ranco Pițu constă în a conferi minerilor o aură sovietică, sugerând influențe externe în ciuda faptului că evenimentele au loc în context național. În loc să explice acțiunile Biroului Securității, el le interpretează într-o cheie sovietică, plasând lovitura în cadrul unei conspirații externe. El afirmă că adevărul mineradelor nu putea fi dorit, întrucât descoperirea lui ar implica întreaga rețea filo-sovietică instalată în vârful politicii și armatei.

Concluzia fostului responsabil al secției Parchetelor Militare din cadrul ÎCCJ este că, analizând situația, în iunie 1990 liderii entităților care s-au opus violenței (președinție, Guvern, Ministerul Apărării, manifestanți, provocatori, minerii) proveneau în mare parte din cercuri securiste sau era o combinație între aceste influențe.

Iată paradoxul: la 35 de ani de la Revoluție, Ion Iliescu este tratat ca un obiect de dispută în loc să se pună în discuție rolul real al Securității, camerele naționale și întrebarea cine a tras în noi în 22.

Chiar dacă la momentul Revoluției Iliescu nu a avut un rol principal, în cazul mineradelor el a fost figura centrală. De la etichetarea protestelor drept rebeliune la chemarea minerilor în susținerea acțiunilor, până la aprecierea rolului trupelor paramilitare, Ion Iliescu a fost protagonistul opresiunii unor oameni nevinovați. Aceasta nu poate fi uitată la momentul plecării.

Omul

A subiectului asupunderea unei cruzimi apocaliptice despre Ion Iliescu ar însemna a minimaliza complexitatea situației: deciziile oamenilor se pot asocia într-o logică ce scape de înțelegerea noastră.

Ion Iliescu a intrat rapid în arenele elitei PCR încă din tinerete. Crescut într-o familie cu membri comuniști, el a fost umilit în așa fel încât nu a putut evada de presiunea conducerii. În anii 1970 a fost tăcut pe poziționare, iar atitudinea lui față de subalterni a fost surprinzător de pozitivă; el nu era arogant sau aventurier, ci era capabil de atitudini apreciate de contemporani. În timpul aniversării revistei Academiei Cațaevncu, el a urcat pe scenă și s-a descretit în autoironie. Apreciat de Doru Bușcu, se spune că dacă i se extrag meritele și rămân doar defectele, inteligența și simțul umorului rămân parte din patrimoniul lui.

Om citit, cu trei diplome, Ion Iliescu a arătat generozitate față de unii intelectuali. La trecerea sa, Alina Ledeanu, președinta Fundației Secolul 21, a scris în memoria publică un omagiu în care rememorează gestul de a acorda funeralii naționale poetului ȘTEFAN AUG. DOINAȘ, și a invita înmormântarea scriitorului alături de soția sa.

Ar fi de dorit ca un autor să abordeze viața lui Ion Iliescu cu o perspectivă istorică clară și cu o acuitate umană; probabil că timpul nu a fost încă suficiente pentru o astfel de analiză.

Controversa funerariilor naționale

Pe 7 august au fost zeci de oameni care s-au adunat în Piața Universității pentru a protesta față de decretul de doliu național. Ei au povestit despre teroarea prin care au trecut cu decenii în urmă. Cei care nu au fost martori ai evenimentelor nu pot înțelege pe deplin legitimitatea acestei revoltări.

Ziua de 7 august a fost declarată oficial doliu național în semn de respect pentru memoria fostului șef al statului Ion Iliescu. Președinții Nicușor Dan și Klaus Iohannis au refuzat să participe la funeralii. În guvern, USR a cerut să nu existe doliu național din respect pentru victimele Revoluției și ale mineradelor; reprezentanții USR și ai UDMR nu au participat. Cu toate acestea, unii oficiali considerau că președintele ar trebui să fie prezent ca gest de respect pentru instituția prezidențială, însă această decizie ține de guvern. Guvernul condus de Ilie Bolojan a decretat doliu național la cererea PSD, iar acesta din urmă trebuie să fie menajat datorită participării sale la guvernare.

Paradoxal, în acest context, acuzarea lui Ion Iliescu pentru crime împotriva umanității în dosarul mineradelor a părut a fi marginală. Legislația română condamnă cultul unei persoane vinovate de crime, iar o zi de doliu ar fi expresia acelui cult; cu toate acestea, o hotărâre judecătorească clară lipsește, deoarece procesul mineradelor nu s-a finalizat încă, la peste trei decenii de la evenimente. Vina pentru lipsa unei decizii juridice revine, în cele din urmă, justiției române; totuși existența crimelor împotriva umanității în dosarul mineradelor și responsabilitatea lui Ion Iliescu în acest context rămân clar evidente.

Altfel, rămâne în fața noastră problema veche a societății românești: adevăratul impediment nu sunt formele, ci capacitatea de a recunoaște realitățile. Este impresionant cât de multe afirmații aruncă asupra lui Ion Iliescu pentru a sluji interesele altora. Și cât de multe afirmații despre activitatea celui mai vizibil om de stat postrevoluționar rămân neclare, pentru ca societatea să se poată detașa de trecut cu seninătate.