Eu am o zicală: dacă nu reușești din prima, nu vei reuși nici din a doua!

Episodul 1.

La doar 19 ani, sunt student, singur și fără bani… Chiar nu aveam, abia m-am rugat de părinți să-mi dea o sumă pentru a plăti un curs de dans. Am observat un fluturaș pentru cursuri de dans standard și latino, ce se desfășura pe parcursul a 3 luni la Casa Studenților din București, și mi-am spus că ar fi o oportunitate bună să cunosc fete. Eu, care de obicei mă uit în stânga și în dreapta fără să acționez. Când am ajuns la înscriere, m-am întâlnit cu două fete care coborau. Am privit prima, ea m-a zâmbit, apoi am văzut-o pe a doua care mi-a zâmbit și ea. M-am blocat, până când mi-a spus:

- De ce mă privești?

- Îmi place zâmbetul tău! – i-am răspuns și am continuat drumul către înscrieri, în timp ce ele mergeau spre ieșire.

La prima lecție, cu surprindere, am descoperit că erau în aceeași grupă cu mine. La început, exersam pașii de bază individual. Apoi, urma să formăm perechi. Wow, mi-am zis, pereche? Chiar poate fi atât de simplu? Plin de o aparentă încredere, dar cu obrajii înroșiți, m-am îndreptat spre ea și am început să dansăm.

- Gabi! – am spus.

- Dana! – a răspuns ea. Avea părul blond natural, strâns astfel încât să nu-i vină în ochi, purta o bluză roșie și sandale cu barete și toc, așa cum se purta la cursuri.

Cursurile erau de două ori pe săptămână. Mă simțeam atât de bine lângă ea, încât începusem să aștept cu nerăbdare fiecare întâlnire, doar ca să o revăd. Fiecare întâlnire îmi făcea inima să bată mai repede.

Dar, pe măsură ce se apropia finalul cursului pentru începători, eu nu avusesem curajul să fac un pas concret, iar ziua concursului pentru etapa intermediară a sosit. Ea era încrezătoare, eu, distrat de gândurile mele despre ea, am dat-o în bară. Am condus-o greșit și, în cele din urmă, a început să plângă. Mi-a spus că venise la cursuri pentru dans, nu pentru a-și găsi pe cineva, și că își dorea să continue. Din cauza nepriceperii mele, totul s-a încheiat.

Cum adică s-a încheiat? Nu se poate! Am sunat-o zile întregi, dar ea nu-mi răspundea. Astfel, am decis să merg la facultate și să o aștept cu un trandafir roșu după oră. Era în anul II la Medicină. Nu se aștepta să mă vadă. S-a așezat lângă mine pe o bancă, dar o simțeam incomodă, parcă dorea să scape cât mai repede. Am văzut o monedă pe jos, m-am aplecat și am spus:

- Ăsta e norocul nostru.

- E norocul tău! – mi-a răspuns.

Întrevăzând că nu am șanse, mi-am luat la revedere și am plecat, simțindu-mă ca un alt om care a ratat o oportunitate.

Episodul 2.

Acum am… 29 de ani, sunt singur, lucrez și am o situație financiară mai bună.

Eram la birou pe Facebook când am primit o notificare că a fost ziua Danei. I-am urat „La Mulți Ani!” și am întrebat-o ce face. Mi-a spus că bine și că lucrează. După un timp, am început să o ignor. Au trecut 10 ani, dar încă eram supărat pe respingerea ei.

Până la urmă, am început să îi scriu în privat, de diferite subiecte, și, surprinzător, ea răspundea, de fiecare dată, dar nu imediat. După câteva luni de conversații, am invitat-o la o întâlnire.

- Când?},{