INTERVIU: Gigi Căciuleanu afirmă că dansul său se adresează atât copiilor, cât și savanților, iar mesajul dinaintea celui mai așteptat eveniment cultural din București vorbește despre puterea artei de a surprinde și inspira.

Înaintea Festivalului George Enescu, coregraful în vârstă de 78 de ani își împărtășește un ideal: un spectacol care să provoace spectatorul să privească cu spatele la scenă, inspirat de reacția bunicii sale când a fost martoră la intrarea celebrului balerin Nijinsky. El susține că oamenii posedează inherent capacitatea de a dansa și că dorința de a evada din cotidian ne animă pe toți.

• Cu prilejul Festivalului Enescu, ce se deschide în acest weekend la București, Gigi Căciuleanu propune două reprezentații: unul este un spațiu imersiv intitulat Onirius (28–29 august, MINA) iar celălalt DinDor’NdoR (2 septembrie, Teatrul Național). Ambele producții explorează lumea visului, cosmosul și căutarea sinelui prin dans, muzică și proiecții vizuale.

Originar din București, născut în 1947, Căciuleanu a descoperit dansul în copilărie, la patru ani, la o școală de balet situată pe Strada Frumoasă, după cum relatează într-un interviu. De atunci, pasiunea pentru mișcare l-a însoțit în mod constant.

La vârsta de 14 ani a devenit elev al Miriam Răducanu, cunoscută drept Doamna Papa. Împreună cu ea a pus în scenă în anii ’70 spectacolul Nocturnele, la Teatrul Țăndărică, unde granițele dintre artele spectacolului se estompau, iar scena devenea un laborator de creație și experiment theatrical.

În 1972 a părăsit țara pentru a se alătura Folkwang Ballet din Essen, în Germania Vestică, sub conducerea Marilor regizori Pina Bausch. Ulterior a înființat Studioul de Dans Contemporan la Grand Théâtre de Nancy, devenit ulterior Ballets de Lorraine. A ocupat funcția de Director Artistic al Centrului Național Coregrafic din Rennes și a colaborat cu personalități sonore ale dansului și muzicii, printre care Maya Plisetskaya, Pina Bausch, Astor Piazzolla și Jean-Michel Jarre.

Reprezentațiile sale au ajuns în metropole precum Paris, New York, Berlin, Buenos Aires, Tokyo sau Bruxelles. În 1984 a fost decorat de Franța cu Ordinul Artelor și Literelor în grad de cavaler, iar la 18 ani distincția similară românească Ordinul Steaua României, în grad de cavaler.

Căciuleanu vorbește despre sine ca despre un „Micul Prinț” al lui Antoine de Saint-Exupéry. Copilăria și umanitatea pentru el reprezintă un vis viu; parcă viața actuală nu ar fi ieșit încă din acea stare de uimire, chiar și la vârstă înaintată, în fața minunilor.

„Eu am un doctorat în Lună plină”, scrie Gigi Căciuleanu în poemul Despre eu, adresat publicului. Tot în cadrul acestui interviu, el vorbește despre cele două spectacole pe care le pregătește în prezent la București.

Neunul — un personaj interior

În dialog despre Onirius, Căciuleanu explică rolul Neunului: o ființă creată pentru a ilustra acea versiune a sinelui lipsită de litera „B” din cuvântul nebun. Neunul reprezintă un „eu” autentic, o entitate la fel de familiară ca Harap‑Alb sau Făt‑Frumos, iar toți avem în noi un Neun, o formă pură a creativității. Din perspectiva lui Onirius, Neunul vorbește despre planeta visului, o lume pe care o percepem în plenitudinea cosmosului.

– Spuneți că poezia e dans, iar planta e dans — cum vedeți lumea înconjurătoare? – O privesc prin linii. Liniile pot fi litere, mișcări sau dăltuiri răsărite pe cer; nu sunt aride, ci pline de sens. Metafora ne poate ghida în viață; nu trebuie să fii poet pentru a aprecia această idee, deoarece dansul devine o succesiune de cuvinte aruncate în spațiu. Adevărul nu poate fi surprins decât prin privirea spectatorului, prin inimă și minte, iar această convorbire directă dintre oameni este valoroasă pentru poezie, danse, muzică și orice formă de vibrație.

– Teoria corzilor pare să sugereze că totul vibrează în lume, iar în cadrul unor învățături misterioase totul poate depinde de un mic mic bobârnac pe care îl purtăm în fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi este, de fapt, un poet; fără poezie nu există om. Iar fără dans înseamnă că nu există poezie, iar fără poezie nu există dans.

– Cum pot copiii să înțeleagă lumea prin dans? – Am lucrat intens cu tinerii, iar provocarea este reală: am avut sesiuni cu sute de copii în regiunea pariziană; cartea mea, Vânt volume vectori, s-a născut din acest limbaj creat pentru copii.

– Îmi amintesc un moment în care profesorii mi-au arătat clipuri despre lucrările copiilor lor. S-au născut coregrafii din tineri de doar doi ani; am înțeles că e nevoie de un cadru: să oferiți o masă vastă, iar copilul să se imagineze în spațiul de deasupra și dincolo de aceasta — un spațiu vertical și orizontal, în care orice mișcare prinde sens.

– Nu am renunțat la ei; zilnic ne jucăm de-a verticala și orizontala. Ideea a prins rădăcini ca o geometrie abstractă, iar provocarea de a opera în pas cu idei noi m-a fascinat ca artist.

Parcă umanitatea n-a ieșit încă din copilărie

– Creați inspirându-vă din copilul dumneavoastră interior? – Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry pare să ne ofere răspunsuri clare. Acest text extraordinar, plin de tâlcuri, sugerează să nu-ți pierzi mirarea în fața lumii. Pentru mine, mă consider un spectator pasionat, iubesc spectacolele și obiectul spectacolului în sine; sinceritatea este cea mai importantă calitate.

– Gala Hop a fost ocazia să subliniem nașterea neaoșeniei în artele noastre – un concept frumos, dureros de greu de tradus. Dansul popular a luat naștere peste tot în lume, în timp ce visul rămâne secretul creatorului. Fiecare dintre noi visează așa cum poate, iar această dimensiune a visului, deschis pentru privire, este o forță frumoasă.

– Vă referiți la copilărie ca la un vis? – Da, rămâne un vis; și astăzi simțim că umanitatea nu s-a desprins de copilărie, iar chiar și cei în vârstă se află în fața minunilor. Uită-te la cer într-o noapte de august și vei înțelege ce vreau să-ți spun: stele, puncte, lumi plutitoare; misterul este real. Dacă nu exista mister, Einstein nu ar fi descoperit nimic, iar Pitagora nu ar fi scris.

Dansul lui Nijinsky văzut cu ochii închiși

– Dansul se percepe sau se dansează? – Se simte ca o percepție profundă, nu doar ca o execuție. Bunica mea mi-a povestit cum Nijinsky a intrat în scenă și cum și-a închis ochii; acel moment a transmis un alt nivel de înțelegere a dansului.

– Încerc să înțeleg cum poate fi simțit un spectator care privește un dansator de calibru mondial: invitații la acest tip de percepție pot inspira noile generații.

– Și una dintre primele mele idei cu copii a fost să plaseze mâinile la ceafă și să privească în spate; ceafa pare o mică scenă, iar spatele poate revela ceea ce fața nu poate arăta. Beri cu 'antenele' deschise, astfel ca energia să ajungă la privitor.

– Dacă antenele sunt deschise, iar pâlniile sunt extinse, mesajul se transmite către cel care privește, oriunde s-ar afla, iar această practică a devenit o formulare des folosită cu copiii, inclusiv cu Lari Georgescu: „pâlniile deschise, antenele desfăcute”.

Toți oamenii sunt dansatori

– Credeți că oricine poate deveni dansator? – Da, toți oamenii au în ei potențialul de a dansa. Așa cum fiecare copil învață să înoate înainte de a avea lecții, omul are o natură kinestezică. Desigur, cu timpul, un coregraf poate oferi structură mișcării native, dar esența rămâne autentică: o formă neaoșă, înrădăcinată în simțire.

– Pentru mine, conectarea cu altcineva este primul semn de verigă în proces. Când pregătesc un spectacol, eu lucrez de fapt cu spectatorul; transmit neosevia mea prin dans, pentru a face ca mesajul să ajungă la cel care privește, într-un mod accesibil tuturor.

– Dansul poate să te captiveze prin aceeași idee de universalitate: eu dansez pentru un copil mic dar și pentru un academician, iar frumusețea constă în a atinge același reper al emoției, fără să se aștepte ca privirea să se rupă din capul tău.

Omul are o sete extraordinară să iasă din cotidian

– DinDor’NdoR, al doilea spectacol la Festivalul Enescu, la ce să vă așteptați? – Din dor în dor, oamenii gândesc adesea la iubire, însă eu pun în prim-plan dorul de sine: dorul de a alerga cu grație, de a înota cu binecuvântare, de a afla o nouă scânteie în interiorul fiecăruia.

– Considerați că lucrătorii de birouri niciodată nu pot exprima dorința de a dansa în mod natural? – Privind un club, luminile, ritmul și energia din încăpere arată cum oamenii doresc să iasă din rutină; dorința de a se exprima diferențează fiecare persoană, iar reexprimarea autentică poate păstra o notă savantă sau un aer animalic, dar mereu plin de înălțare.

– Dacă un tânăr își dorește să devină dansator contemporan, ce sfat i-ați oferi? – În Rennes am creat un centru pentru oameni fără experiență de dans; unii au avut succes în a se exprima pe scenă, iar apoi au revenit la tehnică. În această sferă, orice actor poate fi un dansator născut; gândiți-vă la Rebengiuc sau Mariana Mihuț — exemple de excelență.

– Greta Garbo este un exemplu de rafinament în arta cinefilă; tehnica vine mai târziu, iar autocizelarea este un proces esențial; nu este suficient să spui „vreau să dansez” — trebuie să lucrezi neîncetat la perfeționarea ta, până când ai atins un nivel diamantat. Cum se poate dobândi perfecțiunea, odată cu înțelegerea divină?

– Întrebarea este dacă vom descoperi vreodată răspunsul în această căutare. În momentele de recunoaștere, te oprești: chiar și Einstein, cu genialitatea sa, caută în continuare o formulă mai bună. Însă această sete de a merging mai sus este ceea ce ne unește: fiecare dintre noi are o verificare a limitelor, iar fără această tensiune nu ar exista umanitatea.