REPORTAJ din Kiev cu prilejul Zilei Independenței Ucrainei. Țara nu este un simplu concept: oamenii luptă întâi pentru familii, pentru copii, apoi pentru patrie, iar această idee răspunde direct realității pe care o trăiesc locuitorii capitalei.

Ucraina marchează pe 24 august proclamarea independenței din 1991, momentul despărțirii de Uniunea Sovietică. Interviul cu oamenii din Kiev dezvăluie, într-un registru direct, ceea ce avem de apărat și ceea ce ne poate lipsi, relatează Răzvan Cornețeanu, jurnalist cu o lungă experiență în redacții precum Ringier și Adevărul, aflat în capitală.

Valentina vorbește cu el. În piață, în apropiere, adolescentele își susțin iubiții în șoaptă. Este o seară de sâmbătă răcoroasă în Kiev. În centrul orașului domină mii, poate zeci de mii, de steaguri și imagini cu tinerii căzuți pe front în ultimii ani și jumătate de conflict.

Valentina nu dialoghează cu un om, ci cu o imagine din fața ei. Am ajuns aici pentru că duminică, 24 august, este ziua independenței Ucrainei, iar acesta este obiectivul meu principal.

În week-end, în întreaga Europă, tinerii ocupă străzile, piețele și cafenelele, ascultă muzică, se țin de mână și discută. După căderea Zidului Berlinului, aceste scene s-au extins în părți mai puțin privilegiate ale continentului, unde anterior nu avuseserăm voie să ascultăm rock.

Rusia nu a fost de acord cu noul aranjament post 1990. Însă, după cum afirma scriitorul Robert D. Kaplan într-un interviu, Kremlinul nu a avut mult timp puterea să conteste schimbarea lumii. Când a recăpătat autoritatea, a procedat ca de obicei: a atacat.

Valentina lucrează într-o firmă de tehnică militară.

Intru în dialog cu Valentina. Am senzația că vorbesc cu o persoană care a devenit brusc adult; încerc să fiu atent și să nu o deranjez cu întrebările.

Îi spun de unde vin, încerc să aflu povestea ei și pe cea a bărbatului din fotografia din fața ei. Îmi refuză.

Încerc o glumă, oricât de nepotrivită poate părea. Fata râde timid, ca cineva care nu a mai râs de mult. Află: Roman Gorobeț Gozirev, bărbatul din fotografia din apropiere, este cumnatul ei. Sunt surprins; aș fi jurat că era soțul sau iubit.

Valentina lucrează la o firmă mil-tec, adică în domeniul tehnicii militare. Dacă Ucraina are astăzi o armată recunoscută ca fiind dintre cele mai experimentate din Europa, societatea ucraineană și ea însăși dovedesc o rezistență economică și mentală notabilă în fața unei catastrofe.

Ideile lui Neagu Djuvara.

Gândurile mele zboară spre Neagu Djuvara și spre data de 26 iunie 1940, pactul Ribbentrop-Molotov și înțelegerea Hitler-Stalin. Am pierdut mari porțiuni din țară. De ce nu am fost curajoși?

Comparația juxtapune epoci și situații, cu un grad de simplificare, dar nu-mi pot opri gândurile. Djuvara spunea că nu trebuia să cedăm un petic de pământ fără să răspundem cu foc. Aceasta, în viziunea lui, a reprezentat cea mai mare eroare politică a ultimilor 50 de ani: trebuia să ne batem împotriva rușilor, chiar dacă ar fi durat doar opt zile.

În Istoria Românilor Povestită celor Tineri, Djuvara explică de ce crede că trebuia să luptăm: mai întâi pentru că era necesar, iar apoi, evaluând ulterior, am vorbit despre efecte mai puțin catastrofale dacă ne-am fi apărat; am fi pierdut mult mai puțini oameni decât în cele două campanii din Rusia, Caucaz și, mai ales, până la Praga, dar am fi transmis lumii o imagine mai nobilă, crucială pentru tine însuți.

Valentina îmi spune că sora ei se numește Anastasia. Ea și Roman aveau o viață frumoasă, normală înainte de război. Își doreau o familie; erau căsătoriți și locuiau într-un sat din apropierea Rivne, în vestul Ucrainei.

Tatăl e pe front, la 57 de ani.

Casa lor se afla spre granița cu Belarus și Polonia. Roman a murit acum doi ani, iar sora ei a intrat într-o perioadă în care a tăcut mult.

Roman a murit în luptele de la Bahmut. A fost în armată doar trei luni. Atât. La trei luni de la trimiterea pe front a murit.

Soția lui Roman și sora ei, după ce au depășit momentul de criză, s-au mutat în orașul Hmelnițki.

Mama fetelor lucrează în Polonia. Când discuția ajunge la tatăl lor, îmi spune că are 57 de ani și, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat, este pe front în prima linie.

Valentina îmi explică faptul că, cel puțin când e vorba de tatăl său, spune că luptă în primul rând pentru familie, pentru copii, apoi pentru țară.

Se lasă noaptea peste Kiev și este din ce în ce mai frig. Valentina a plecat. Este o tânără ce a devenit adult sub o presiune prea mare, prea devreme.

Mă plimb printre simboluri. Sunt steaguri care comemorează morții din toate națiile.

Mă uit după steagul României. Nu-l găsesc, probabil că nu-l văd bine.

Dialogul dintre oameni și fotografii continuă. Poate în multe dintre orașele continentului, cuvântul țară sună vag, aproape imaterial. Aici, însă, țara dobândește forma concretă și indestructibilă a șoaptelor.