Războiul de gestionare a deșeurilor: cum unele națiuni oferă suport statelor mai puțin dezvoltate pentru a le accepta deșeurile prin construcții de infrastructură sau mită
Într-o seară rece de la finalul anului 2016, în apropiere de Adana, Turcia, un agricultor kurd, İzzettin Akman, observa de pe balconul casei sale cum un camion alb se oprește și descarcă o cantitate considerabilă de deșeuri pe marginea plantațiilor sale de citrice.
Șoferul camionului a provocat un incendiu, aruncând o pungă de hârtie aprinsă peste gunoi, iar fumul negru a început să urce în aer. Alarmat, Akman a sărit în picioare și s-a îndreptat spre grămada de deșeuri fumegând la câțiva pași distanță.
Deși plasticul nu este la fel de inflamabil ca lemnul sau hârtia, odată aprins, generează un foc intens care poate dura mai mult de o oră pentru a fi stins.
Cercetând gunoiul, Akman a găsit etichete de preț care indicau că deșeurile proveneau din Europa, în special în euro și lire sterline, și nu din lira turcească.
Pentru mai bine de treizeci de ani, Akman a trăit din recolta de portocale și lămâi pe care le exporta în Europa, dar acum părea că continentul își trimite deșeurile direct lângă ferma sa.
La o lună după incident, plantațiile sale au început să sufere; frunzele citricelor s-au îngălbenit, iar fructele au căzut prematur.
În termen de un an, fermierul se confrunta cu o situație financiară dificlă, iar fumul din grămada de deșeuri avea efecte devastatoare și asupra populației de albine.
Comerțul cu deșeuri este extrem de profitabil pe plan internațional pentru unele state.
Conform lui Alexander Clapp, autor al cărții „Războaiele deșeurilor”, corupția elitei din țările în dezvoltare conduce la simplificarea termenilor tranzacțiilor în care gunoiul este importat.
Națiunile, orașele și companiile din Nordul Global au fost ingenioase în ofertele lor, propunând construirea de drumuri, spitale, armament și atragerea de turiști în schimbul acceptării deșeurilor.
O firmă din California a propus fiicei regelui din Tonga o participație de 40% din afacerea ei în schimbul acceptării deșeurilor, în timp ce o companie din New York a promis să construiască școli în Peru.
Într-o abordare similară, Guyana a fost ofertată cu un sistem agricol și o fabrică de gheață pentru acceptarea deșeurilor, iar o firmă din Philadelphia a promis să construiască un recif artificial din gunoi în Antilele Olandeze.
Multe astfel de propuneri au circulat în a doua jumătate a anilor 1980, permițând țărilor bogate să transfere problema de mediu în zona sudică.
Chiar dacă transferul de deșeuri între națiuni industrializate a fost o practică comună, majoritatea țărilor din Sudul Global nu aveau capacitatea adecvată de gestionare a acestora.
În anii '80, redirecționarea deșeurilor a devenit o operațiune profitabilă, iar țările dezvoltate au început să plătească pentru a trimite deșeurile în alte state.
Aceste aranjamente pot fi denumite mită; sumele oferite erau adesea colosale, cum ar fi cele 300 de milioane de dolari propuse Sudanului pentru a accepta deșeuri din America.
Un apel din 1988 sublinia că deșeurile toxice reprezintă o afacere de miliarde de dolari, fără a necesita pregătire sau echipament special.
La scurt timp după ce un camion cu deșeuri a fost incendiat lângă plantațiile lui Akman, China a anunțat că își va revizui politica de gestionare a deșeurilor.
Din anii '90, China a devenit principalul recipient al plasticului din întreaga lume, gestionând cantități masive de deșeuri.
Multe dintre bunurile exportate către China erau transbordate pe nave care aduceau produse de consum, iar mare parte din plastic provenea din America și Uniunea Europeană.
