„Un nou element pentru asigurarea „alegerilor libere”: revolverul”. Fraudarea alegerilor în România interbelică, conform presei de atunci
Intervalul cuprins între constituirea României Mari și instaurarea regimului comunist este o perioadă tumultuoasă din istoria națională, plină de transformări politice semnificative. Această epocă, caracterizată prin tensiuni și contradicții, a dus la dezvoltarea unui sistem politic „dirijabil” în continuă schimbare, unde campaniile electorale au fost marcate de tehnici de manipulare ingenioase, cum ar fi modificarea legislației înainte de alegeri, redesenarea circumscripțiilor, mită, finanțări secrete, cenzură selectivă, controlul presei, intimidări și violențe, inclusiv „morți votanți” și modificarea proceselor verbale. Articolul de față analizează aceste strategii așa cum au fost reflectate de presa vremii și documentele de arhivă.
Acest articol este parte dintr-o serie realizată prin intermediul arhivei digitale Ziarele Arcanum, care oferă acces la 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost consemnat de jurnaliști, scriitori și ideologi din diverse orientări.
Perioada interbelică este adesea percepută cu nostalgie, având un aspect de „epocă de aur” a democrației. Însă, examinând mai atent realitatea din acele timpuri, se conturează o poveste complexă și mai puțin idealizată. De la „votul universal” din 1919 până la marea fraudă din 1946, sistemul electoral românesc a fost un laborator al manipulării politice, perfecționat de la un scrutin la altul.
Contextul politic
După Marea Unire din 1918, România a experimentat o semnificativă expansiune teritorială, ce a generat provocări pentru orașul București. Sistemul politic național a trebuit să integreze regiuni cu tradiții juridice și administrative variate, iar deciziile centrale nu se aliniară întotdeauna cu cele ale noilor teritorii precum Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banat.
Printre principalele partide politice ale vremii se numărau: Partidul Național Liberal, care reprezenta interesele burgheziei urbane și promova ideea „prin noi înșine”, Partidul Național Țărănesc (format în 1926 prin fuziunea Partidului Țărănesc și a Partidului Național Român), Partidul Poporului condus de generalul Alexandru Averescu, Partidul Conservator în declin, și formațiuni cu ideologii naționaliste, antisemite și autoritariste, precum Liga Apărării Național-Creștine și Garda de Fier.
În acest peisaj politic bogat în noutăți și provocări, manipularea electorală a devenit un instrument obișnuit pentru obținerea și menținerea puterii.
Lupta pentru putere
Un articol din 1 noiembrie 2000 al publicației Dosarele Istoriei sublinia că, uneori, candidații se confruntau cu situații dificile. De exemplu, aceștia erau obligați să viziteze fiecare alegător, însoțiți de un agent, pentru a-i convinge să le acorde votul.
Amintirile lui Constantin Argetoianu din campania electorală din 1914 ilustrează aceste vizite: „Se mergea de toamnă și primăvară la vizitele electorale, dar vara pe căldură și iarna în ger, devenea un supliciu. Dacă într-o casă era cald, în alta găseai frig. Cafelele și băuturile oferite erau imposibil de refuzat, iar refuzul putea însemna pierderea votului.”
În cazurile rare în care guvernul nu câștiga alegerile, apareau abuzuri și tensiuni, așa cum amintește Titu Maiorescu de decretul din 3 aprilie 1877, care a încălcat legea, scurtând perioada de campanie electorală. Maiorescu evocă și violențele electorale ale anilor '90.
Se practica, de asemenea, „lucrătura” individuală: alegătorilor de încredere le erau oferite sume de bani pentru voturi, iar celor „de ocazie” li se promitea o parte din sumă.
Un alt truc, denumit „suveică”, era relatat de C. Bacalbașa: „Agenții partidului furau un plic ștampilat de la birou, îl umpleau cu buletinele candidaților guvernamentali și-l dădeau alegătorului suspect.”
Alegătorii nesiguri erau urmăriți, iar dacă votul lor nu era conform angajamentului, erau marcați cu o cruce, fiind ulterior supuși represaliilor.
Occazional, conflictele între tabere erau atât de grave încât se ajungea la crime, cum ar fi cazul unui individ numit Mischiu, victimă a altercațiilor.
Despre bandele de violenți scria și Adevărul din 27 iunie 1902: „O problemă majoră a regimului nostru reprezenta utilizarea violenței și a agenților electorali. Toate guvernele, inclusiv cele din opoziție, au recurs la bande de violenți.”
Printre liderii acestor bandes erau menționați: Manafu, Scofiță, și alții. Pentru a menține loialitatea agenților și pentru a obține voturi, se ofereau „ciolănașe” sau „mizilicuri”.
Vasile Lascăr a comentat: „În nicio țară din lume nu există agenți electorali cu atât de multă putere. Acestia au dus la perfecționarea artei de a influența rezultatele alegătorilor.”
Astfel, metodele de influențare a alegătorilor existau și înainte de Marele Război, dar deveniseră și mai sofisticate în perioada interbelică.
Sistemul politic interbelic era guvernat de o regulă nespusă: alegerile erau câștigate de cel care le organiza. Această practică, începută în timpul domniei lui Carol I, avea o formulă simplă: regele numea un guvern care ulterior organiza alegerile, aproape întotdeauna câștigându-le.
Utilizarea persoanelor loiale
„Dați-mi prefecții și vă dau Parlamentul”, spunea Ion I.C. Brătianu. Numirea prefecților loiali partidului la putere era o mișcare fundamentală.
Ziarul „Universul” menționa că, la alegerile din 1922, 71 din 76 prefecți au fost schimbați în doar 48 de ore.
Prefecții aveau controlul asupra aparatelor administrative locale și organizării votului, ceea ce ducea la alternanța artificială a puterii între partide. Pressiunile economice asupra oamenilor de afaceri susținători ai opoziției erau, de asemenea, frecvente.
Documentele Ministerului de Interne arată corespondența confidențială între liderii politici și prefecți. O circulară secretă din 1922 indica: „Veți asigura legalitatea alegerilor, având grijă ca elementele ostile guvernului să nu deranjeze procesul electoral.”
Într-un articol din 15 noiembrie 1928, Adevărul anunța: „Instalarea noului guvern și începerea campaniei electorale”. Se menționa că noul prefect din județul Ilfov a fost numit pentru a afirma atitudinea guvernului față de campania electorală.
Modificarea legislației electorale
Partidele care ajungeau la putere obișnuiau să modifice legislația electorală în avantajul lor. Măsuri precum introducerea unui bonus de mandate și gerrymanderingul reprezentau metode ce favorizau anumite partide.
Redesenarea circumscripțiilor electorale înaintea alegerilor a devenit o practică obișnuită. De exemplu, guvernul Averescu a micșorat numărul circumscripțiilor din Transilvania.
Legea administrativă din 1926, promovată de liberali, a dus la redefinirea hărții electorale în favoarea guvernului, diminuând influența zonelor cu tradiție democratică.
Violență și intimidări
O metodă esențială de influențare a alegerilor era utilizarea jandarmilor și poliției pentru intimidarea alegătorilor opoziției. De exemplu, în 1920, în timpul guvernării Averescu, jandarmii au împiedicat accesul țăranilor simpatizanți ai opoziției la vot.
Constantin Argetoianu menționează că în județul Teleorman, delegații opoziției au fost reținuți în beciul prefecturii până la închiderea votării.
Grupurile de „bătăuși electorali” au fost de asemenea implicate în violențele din timpul alegerilor. La scrutinul din 1927, bătăușii au provocat scandaluri care au dus la suspendarea votării.
Ziarul liberal Viitorul din 7 decembrie 1928 scria despre „neobrăzarea” guvernului, acuzându-l de ilegalități și manipulări.
În anumite județe, temerile guvernamentale au dus la atacuri violente, cum ar fi atacurile armate asupra automobilelor cu candidați liberali.
Fraude electorale
Fraudele directe erau des întâlnite, inclusiv „furatul urnelor”, „votul multiplu” și „votul în turmă” în zonele rurale. O altă practică era „votul morților”, iar titulurile de vot erau falsificate.
Un exemplu este contestarea alegerilor din județul Iași, unde un deputat a semnalat numeroase fraude în favoarea opoziției.
Alegătorul de cursă lungă
Corupția electorală era larg răspândită, cu practici de cumpărare a voturilor, dar și manipularea opiniei publice prin campanii de denigrare și controlul presei.
Aceste tehnici de manipulare electorală au contribuit la erodarea încrederii în democrație, instabilitatea politică și ascensiunea extremismului în societatea românească.
Ultimele alegeri interbelice, desfășurate în toamna lui 1946, sub supravegherea sovieticilor, au reprezentat un caz flagrant de fraudă electorală. Deși opoziția se aștepta la victorie, rezultatele oficiale au declarat o „victorie zdrobitoare” a comuniștilor.
Comuniștii nu au necesitat inovație în metodele lor de fraudare, având la îndemână lecțiile trecutului. Acest trecut ar putea oferi învățăminte valoroase despre importanța respectării regulilor în democrație.
Articol realizat cu sprijinul Digiteca Arcanum.
