6 motive frecvente pentru care un copil își provocă singur răni. Psiholog: „Autoagresivitatea constituie un semnal de alarmă, nu pentru o boală, ci pentru o nevoie emoțională lipsă.”

Observând un copil care cade pe podea, se lovește singur sau se mușcă, este firesc să ne cuprindă o frică profundă. Intrebările care ne apar în minte sunt: „Este ceva grav?”, „Este din vina mea?”, „O să-i treacă?”. Autoagresivitatea la copiii mici – comportamente precum a se lovi, a se mușca sau a-și smulge părul – provoacă adesea neliniște în rândul părinților, deoarece pare inexplicabilă și disproporționată. Totuși, acest comportament nu indică dorința de a suferi, ci incapacitatea de a exprima emoții care încă nu sunt articulate. Sub eticheta de „copil-problemă”, autoagresivitatea marchează un semnal de alertă: nu o afecțiune, ci o nevoie emoțională neîmplinită, afirmă Ruxandra Sersa, psiholog clinician specializat în copii, adolescenți și adulți, cu formare în psihoterapie psihanalitică.

Agresivitatea și descoperirea limitelor

De fiecare dată când auzim termenul „agresivitate”, asociem imediat cu un concept periculos, jenant sau care trebuie reprimat. Totuși, psihologul Ruxandra Sersa explică faptul că „agresivitatea este parte integrantă din instinctul nostru de supraviețuire – începând din primele momente ale vieții.” În perioada prenatală, fătul „dă din picioare”, iar după naștere, „bebelușul își explorează mediul înconjurător cu intensitate: sugerează cu putere, trage de părul mamei, comunicându-și nevoile prin plâns.” Aceste acțiuni pot fi interpretate ca forme inițiale de agresivitate – dar nu una distructivă, ci vitală, subliniind curiozitatea și descoperirea limitelor.

Agresivitatea devine problematică atunci când devine „prea intensă, necontrolată sau reprimată constant”. În asemenea situații, copilul nu reușește să o exteriorizeze în mod sănătos – fie prin violență împotriva celor din jur, fie prin autoagresiune. Astfel, ceea ce a fost anterior un impuls vital devine treptat o forță dăunătoare.

Motivele pentru care copilul se lovesc singur: „Nu te iubesc când ești nervos!”

Conform psihologului Ruxandra Sersa, atunci când un copil mic își exprimă furia – fie prin refuzuri, plâns sau agresivitate – adulții din jur (părinți, bunici sau educatori) răspund deseori cu iritare, retragere sau chiar rușinare. Inadvertent, copilul primește un mesaj dureros: „Ești greu de iubit când ești supărat.”

Pe parcursul timpului, copilul învață că exprimarea emoțiilor intense îl poate costa afecțiunea celor din jur. „Pentru a evita respingerea, își reprimă furia – dar din lipsa unui mod alternativ de gestionare, își întoarce anxietatea împotriva propriului corp”, subliniază psihologul. Autoagresivitatea devine, în aceste circumstanțe, o încercare disperată de a menține conexiunea cu adultul. Este o formă primitivă, dar profund umană de adaptare.

De asemenea, autoagresivitatea poate fi considerată o strategie rudimentară de reglare emoțională. „Când emoțiile sunt foarte intense și nu există altă metodă de calmare, corpul devine un mecanism de evacuare: acto-ul fizic de a se lovi declanșează eliberarea de endorfine – substanțe care oferă o liniște temporară. Astfel, lovirea devine paradoxal un mod de auto-liniștire pentru un copil copleșit”, spune specialistul.

În niciun caz, copilul nu acționează cu intenția de a suferi. Ci pentru că „nu are încă capacitatea de a-și exprima durerea, furia sau frustrarea”. Corpul devine „spațiul în care se dezvăluie o emoție prea intensă pentru a fi verbalizată.”

Șase motive frecvente pentru care un copil ajunge să se lovească singur

Autoagresivitatea este o manifestare a suferinței emoționale, afirmă psihologul. La vârste fragede, cuvintele nu sunt suficiente pentru a exprima ceea ce simt. De aceea, corpul acționează în locul lor. Printre motivele frecvente se numără:

• Frustrare acutăLa vârste mici, copilul „nu este încă capabil să pună în cuvinte ceea ce simte. Emoțiile sale devin tensiuni fizice”. În absența unui adult care să-l ajute să-și regleze emoțiile, el le va descărca fizic – uneori, asupra propriei persoane.

• Exces de limite sau schimbăriUn program abundent de „Nu se poate”, „Mai așteaptă puțin”, „Hâri, repede” poate duce la acumularea unei tensiuni care explodează seara prin autoagresiune.

• Nevoia de controlAutoagresiunea poate reprezenta o formă primitivă de a controla situația: „a se lovi singur poate fi modul lor de a prelua controlul asupra unei situații copleșitoare”.
• ImitareaOccasional, copiii observă comportamente similare la alții, fie în familie, fie în desene animate. Acestea sunt imitate fără a fi înțeles semnificația.

• AutoliniștireaLovirea corpului poate produce endorfine, generând astfel o stare de calmare. În acest context, „lovirea devine un ritual inconștient de calmare, mai ales în absența altor metode sugerate de adulți.”

• Autopedepsirea inconștientă Atunci când un copil simte că a comis o „eroare” (a supărat pe cineva, a fost respins, certat), poate experimenta vină. „Lipsindu-se de un limbaj sau de o conștiință morală dezvoltată, această vinovăție se manifestă concret, prin autolimitară.”

Nu e dramatic, dar nici nu e simplu „doar o fază”

Întrebarea „Este normal?” ar trebui poate reformulată, sugerează psihologul Ruxandra Sersa. Atunci când un copil își manifestă furia sau suferința prin comportamente dificile, este vital ca părintele să nu reacționeze impulsiv, ci să reflecteze la ce anume se activează în propria persoană prin aceste comportamente.

„Este o reacție umană, deși dureroasă, dar nu necesită panică”, afirmă specialistul, referindu-se la situațiile rare și contextualizate. Totuși, dacă devine un ritual, apare frecvent sau afectează viața copilului, nu este doar o fază temporară. E un indiciu.

Ce trebuie să facem, efectiv, când copilul se lovește singur

• Păstrăm calmul. Nu îl speriștem și nu întărim ideea că emoțiile intense sunt periculoase.
• Oferim sprijin, nu corectare. Spune-i: „Văd că ești foarte supărat. Sunt aici pentru tine.”
• Observăm contextul. Ce a precedat acest comportament? A fost o zi plină de restricții, separări, oboseală?
• Verbalizăm în locul lui. Dacă el nu poate spune „sunt frustrat”, poți să spui tu: „Este greu când îți dorești ceva și nu poți obține.”
• Oferim alternative. Îl putem învăța să bată într-o pernă, să rupă o foaie sau să strige într-un mod „sigur”.
• Reflectăm și asupra propriei stări. Cum ne simțim când îl vedem în această situație? Ce ne activează în noi?

Ce să nu facem când copilul se lovește singur

Nu reacționăm impulsiv. Nu pedepsim. Nu spunem „Nu mai face asta, că ești rău!”. Ruxandra Sersa sugerează o reacție diferită: să ne întrebăm „ce anume se reactivează în noi în fața acestei situații?”.

Reacția noastră la emoțiile intense ale copilului, subliniază psihologul, este adesea influențată de experiențele noastre din copilărie – de modul în care am fost învățați să gestionăm furia, fie conștient, fie nu. Prin urmare, în loc să ne autodisciplinăm sau să ne simțim vinovați, este mai constructiv să ne oferim suport și să privim relația cu copilul ca pe o oportunitate de a ne vindeca reciproc – un spațiu în care nu doar dificultățile actuale, ci și traumele din trecut pot fi abordate. „Un copil nu are nevoie de un părinte perfect, ci de unul care rămâne conectat emoțional și are curajul de a explora propriul interior”, concluzionează specialistul.

Când să solicităm ajutorul unui specialist

Consultă un psiholog sau medic psihiatru specializat în copii mici în următoarele situații:

• autoagresivitatea devine frecventă și ritualică (de exemplu, copilul se lovește în fiecare zi în aceleași circumstanțe);
• comportamentul impactează considerabil activitățile zilnice (refuză să participe la activități, are crize frecvente de plâns);
• observi o intensitate crescută sau o reală amenințare de auto-vătămare;
• copilul pare izolat, trist sau hiperactiv în mod constant;
• simți că nu mai reușești să gestionezi fără stres aceste situații.

Un specialist poate oferi nu doar ajutor copilului, ci și părinților, ajutându-i să înțeleagă, să regleze emoțiile și să creeze un mediu de dezvoltare emoțională sigur. Când un copil își provoacă singur răni, nu ne confruntăm neapărat cu un simptom medical. Adesea, este vorba despre o suferință care încă nu știe cum să se exprime. Avem la dispoziție cel mai puternic instrument: prezența emoțională. Atunci când simțim că nu mai putem face față singuri, putem solicita ajutor. Un copil nu are nevoie de explicații sofisticate – are nevoie să simtă că, indiferent de intensitatea emoțiilor sale, este în siguranță în dragostea noastră.