A început să alerge când avea 110 kilograme și azi participă la ultramaratoane montane de 176 km, demonstrând că nimic nu inspiră mai tare decât curajul de a încerca, chiar dacă ai șanse să eșuezi, în comparație cu a nu încerca deloc.

„Radu, ești ok?!” — întrebarea care dă tonul documentarului despre Radu Restivan devine, în realitate, o oglindă a unei călătorii ce depășește simplul mesaj despre alergare de 176 km și 10.000 de metri diferență de nivel. Este un exercițiu de sinceritate pe care fostul jurnalist sportiv l-a transformat într-o provocare personală, apoi într-o poveste menită să inspire oameni dincolo de lumea alergării. În interviul său pentru publicul său, Restivan vorbește despre depășirea limitelor și despre cum fiecare dintre noi poate să își trăiască propriile visuri, nu pe cele ale altora.

• „Adesea ne croim destinul în funcție de așteptările pe care le au ceilalți pentru viața noastră, iar acest mod de gândire ne poate aduce în zona în care muncim pentru visul altcuiva în loc să urmăm propriul drum”, explică Radu Restivan, arătând una dintre forțele ce l-au împins spre alergările montane.

Primul contact cu pantofii de alergare s-a produs în 2015, în dorința de a slăbi și de a deveni mai constant în practicarea sportului. A fost momentul în care a descoperit nu doar plăcerea mișcării, ci și puterea comunității. Așa a luat naștere 321sport, un grup ce, de peste un deceniu, adună începători și alergători experimentați și le oferă sprijin pentru a-și depăși limitele.

Anul trecut, Restivan a dus alergarea la un nivel extrem, înscriindu-se la Ultra-Trail du Mont-Blanc (UTMB) — numit adesea „Everestul” alergării montane. O cursă ce poate dura aproape două zile și jumătate, fără somn, prin Franța, Italia și Elveția, o experiență la limita umanului, dar și momentul în care povestea este în oglindă pentru public. Am vorbit cu el despre ce înseamnă să filmezi și să trăiești în același timp o aventură, despre comunitatea care i-a schimbat viața și despre mesajul din spatele documentarului.

„Mă deranja faptul că aveam 110 kilograme”

– Ați fost jurnalist sportiv, apoi ați ales să treceți „de cealaltă parte” și să alergați. Când v-ați decis să faceți această schimbare? – Radu Restivan: Acum aproximativ 11 ani am avut două motive care m-au motivat să acționez: greutatea de 110 kg și lipsa consecvenței în sport. Îmi doream să slăbesc, dar mai ales să devin constant în antrenamente, așa că în 2014 am început să alerg regulat și de atunci nu m-am oprit.

– Cum a ieșit la lumină comunitatea 321sport și ce înseamnă pentru dumneavoastră să treceți de la alergător singuratic la lider al grupului? – Comunitatea 321sport a prins viață din dorința de a oferi un spațiu primitor pentru oricine este la început de drum și vrea să alerge: într-un mod similar imaginativ, dacă Radu avea 110 kg, n-a alergat niciodată și ar fi dorit să alăture un grup în care să nu fie judecat, chiar dacă rezultatele vin încet.

Pe 7 februarie 2015 a avut loc prima alergare a comunității, iar de atunci – săptămână de săptămână – 321sport a devenit casa comunității de alergare așa cum o știm azi. Deși unii au început și au încheiat sau câștigat curse dificile, un lucru a rămas neschimbat: comunitatea este despre începători, astfel încât obiectivul este să atragem mereu oameni noi care nu au curajul să pornească, iar grupul să ofere sprijin la fiecare pas.

„Mii de alergători au donat sânge datorită campaniilor pe care le-am organizat”

– Privind în urmă, ce ți-a oferit alergarea în toți acești ani, în afară de clasamente și trasee? – Deși pare banal, sportul mi-a arătat cât de puternică poate fi comunitatea. Cu toții auzim despre această idee, dar când realizezi că o comunitate de alergare nu este despre individual, ci despre ce putem realiza împreună, vei descoperi cum lucruri extraordinare se întâmplă aproape de la sine.

Câteva exemple: mii de alergători au donat sânge în urma campaniilor noastre, salvând vieți; am contribuit la zeci de inițiative sociale din domenii ca educația, cultura, sănătatea și mediul, folosind energia comunității și sprijinul sponsorilor pentru a face diferența în comunitate.

Pe plan personal, alergarea mi-a oferit lecții pe care studiile tradiționale nu le acoperă. Nu știu dacă sunt mai bun ca rezultat, dar știu că voi vedea lucrurile clar și voi rămâne pe traiectoria corectă atunci când lucrurile se clatină.

Aș vrea să subliniez că alergarea mi-a adus unii dintre cei mai loiali prieteni din viața mea: oameni cu care am împărtășit momente cu adevărat speciale. Când spun momente speciale, nu mă refer doar la finaluri memorabile, ci la gesturi neașteptate de sprijin care m-au ajutat în clipe în care nu îndrăznisem să cer ajutorul. Pe scurt: oameni extraordinari pe care mă bucur să îi am alături.

– Ultra-Trail du Mont-Blanc este văzut ca „Everestul” alergării montane. Ce v-a împins să spuneți „da” unei curse de 176 km cu 10.000 m diferență de nivel? Cum v-ați pregătit? – UTMB reprezintă un obiectiv pentru mulți alergători; am urmărit transmisiunile live și m-am fascinat de atmosfera de acolo. Este cea mai importantă competiție din acest domeniu, cu susținători incredibili care îți alimentează energia într-un mod unic.

Pentru mine, nu sunt athlete profesionist și nu trăiesc din sport; în București îmi investesc timpul în alergare cât pot, iar când reușesc să acumulez diferența de nivel, merg înspre munte, știind că șoselele îngreunează lucrurile.

Concret, pentru această provocare am alergat aproximativ 100 kilometri pe săptămână, cu minimum 1000 metri diferență pozitivă de nivel, iar în unele zile am făcut această creștere în parcul din apropierea casei, urcând scări până la epuizare, până la limita bateriei.

– Ați amintit că lipsa somnului a fost dificil de gestionat. Cum arată mintea și corpul după 46 de ore fără odihnă? – Pot spune că nu-mi doresc să retrăiesc așa ceva, dar este fascinant ce se ascunde acolo. Nu te poți pregăti în mod intenționat pentru o asemenea lipsă de somn; comparând cu cursele în care ai o noapte întreagă pe traseu, această a doua noapte nu are egal. Oboseala te poate face să ai halucinații pe care alți participanți le menționează, însă adevărul e că trebuie să trăiești ca să crezi.

„Ziua” mea s-a încheiat duminică în jurul orei 22, după ce a început vineri la ora 10 dimineața; am adormit în sfârșit ca un om obișnuit.

În timpul competiției, care a durat 46 de ore și 12 minute, cred că am dormit în total aproximativ 30 de minute, împărțite în trei reprize: două convenționale și una involuntară, când am cedat și am adormit, fiind trezit la timp ca să nu risc descalificarea.

– Au fost momente în care v-ați gândit serios să renunțați? – Da, au fost multe momente când am simțit că nu merită să supun corpul și mintea acelei provocări. Însă ceea ce m-a oprit a fost gândul că nu voi repeta două nopți pe traseu într-o cursă viitoare.

Cel mai greu moment a fost când am căzut pe traseu și am adormit, rupt de realitate. Nu știu cum am ajuns acolo, însă când am fost trezit, mi-am spus că trebuie să merg mai departe, că îmi voi repeta în minte: să continui, cumva, până la capăt.

„Uneori muncim pentru visul altora, nu pentru al nostru”

– Spui că „Radu, ești OK?” nu se referă strict la alergare, ci la viață în ansamblu. Care este mesajul pe care vrei să-l transmiți publicului? – Din păcate, aș dori ca oamenii să-și verifice mai des dacă sunt în pace cu propriul drum. Adesea ne construim viața în funcție de așteptările altora, ceea ce ne îndepărtează de propriul nostru vis.

– Este esențial să avem un reper interior, un suport personal care să ne îndrume spre obiectivele noastre, nu spre cele ale altora. Într-o lume în care e atât de tentant să faci pe placul tuturor, meriți să-ți răspunzi la întrebare ce te face cu adevărat fericit.

– De multe ori răspunsul târziu va fi „nu”, dar este util să accepți această realitate ca motor pentru viitor.

– Cum a fost să retrăiești cursa prin ochii camerei și ai echipei care te-a însoțit? – A fost mai solicitant decât alergarea în sine.

– Vreau să mulțumesc public acestei echipe: cei trei colegi care au stat pe traseu alături de mine (Adrian Bulboacă, Adrian Crapciu și Lucian Șuhan) și au muncit ca niște zburători: nici ei nu au dormit, nici nu au luat pauze, iar acest efort a fost incredibil.

„Au venit să alerge cu noi și câțiva oameni care nu alergaseră niciodată”

– Care a fost cea mai emoționantă reacție pe care ai primit-o din partea spectatorilor după proiecțiile documentarului? – După primele trei reprezentații, am primit mesaje care m-au încurajat în momentele „grele”, oameni care au spus că au plâns și au simțit în film că au trăit cursa; apoi au fost și persoane care nu alergaseră niciodată, dar filmul i-a inspirat să încerce alergarea. E o bucurie profundă să știi că poți influența viața altcuiva, chiar și atât de puțin.

– Credeți că un asemenea efort ar fi fost posibil fără o comunitate în spate? – Îmi place să cred că puterea comunității poate face diferența; în ultimii peste 10 ani am investit mult în 321sport, o comunitate ce a crescut peste ceea ce îmi imaginam. Adesea le spun la evenimente că este vital să nu uităm de originile noastre și să ajutăm pe cei aflați la început ori în momente de dificultate — acest gest e adesea mai important decât un rezultat personal. Sunt mândru să fi plantat un spirit de grijă în jur și să văd cum mii de oameni transmit filosofia comunității: să fie un spațiu sigur și deschis, unde începătorii să nu fie judecați sau lăsați în urmă.

– O comunitate poate sprijini enorm pregătirea pentru o cursă, dar înțeleg și pe cei care preferă singurătatea.

– Cum te-a schimbat acest ultramaraton? – M-am obișnuit să mă întreb mai des dacă sunt OK în sens autentic. Aș vrea ca tot mai mulți oameni să adopte această autoverificare, cu sinceritate.

– În ceea ce privește turneul, filmul a pornit în modul său național, construit din forțe proprii, și aduce comunitatea de alergare împreună. În prezent turneul a fost vizibil în București, Sibiu și Târgu Mureș, iar în viitor vor fi orașe precum Miercurea Ciuc, București, Sfântu Gheorghe, Brașov, iar alte date urmând să fie anunțate.

– Ce sfat ai oferi celor care abia încep să alerge distanțe de 5 sau 10 km? – Nimic nu este mai inspirațional decât curajul de a încerca, chiar dacă rezultatul nu e mereu cel dorit, în fața celui care nu încearcă niciodată. Respect și admirație pentru cei care au curaj să înceapă și să continue; astfel s-a ridicat comunitatea 321sport, pentru ca oamenii să găsească un grup de susținere în care visele să devină realitate. Socotesc că mulți oameni au reușit să-și depășească limitările cu un zâmbet pe buze, iar acest lucru este pur și simplu minunat.