Interviu: nu e doar un strigăt de alarmă, ci și o reacție lipsită de sens; un mesaj dur adresat premierului Bolojan înainte de startul anului școlar, care mobilizează profesorii la proteste în stradă.

Radu Vancu, scriitor și profesor, susține că nu se poate vindeca o țară lovind în viitorul său — copiii. El anticipează o creștere a grebelor pe măsură ce efectele măsurilor se vor resimți în sălile de clasă și critică ceea ce numește experimente în educație fără studiu de impact.

Cu câteva zile înainte de începerea anului școlar, pe 8 septembrie, Radu Vancu, cadru didactic la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu și una dintre vocile publice critice la reformele din educație, discută despre un sistem aflat în prag de criză din cauza deciziilor lipsite de studiu de impact.

Vancu afirmă că schimbările adâncesc ruptura urban–rural și cresc riscul abandonului, iar două ore în plus la norma didactică pot scoate din sistem mii de profesori, în special suplinitorii, generând ore predate în afara domeniilor lor.

El califică estimarea de aproximativ 75 de milioane de euro drept o cifră ridicolă și cere măsuri reale de sprijin: masă caldă în școli, programe după programul obișnuit (școală după școală), vouchere pentru cărți, solidaritate între profesori, părinți și elevi și angajamente clare din partea universităților.

De asemenea, Vancu contestă afirmația premierului Ilie Bolojan că educația nu s-a surpat; ce ar însemna o surpare în viziunea sa? Ar semnala surparea doar dacă nu ar mai veni niciun copil la școală sau niciun profesor? Ce condiții ar demonstra că educația este surpată?

„Două efecte imediate și foarte grave“

Conversația poate continua cu ideea că Reforma statului, dacă e excesivă, poate afecta procesul educațional în mod concret. Pericolul real apare în special prin accentuarea clivajului dintre copiii din mediul urban și cei din mediul rural.

Faptul că se desființează școli în mediul rural, unde este dificil să aduci copiii la ore, iar profesorii depun un efort semnificativ de convingere, îmi indică că unii părinți ar putea accepta ca elevii să facă naveta în localități învecinate. Astfel, abandonul școlar se poate intensifica, ceea ce reprezintă una dintre marile probleme ale României.

Al doilea efect concret este dispariția a mii, poate zeci de mii, de posturi de profesori prin creșterea normei didactice cu două ore pe săptămână. Se estimează că aproximativ 12% dintre profesori vor părăsi sistemul, în special suplinitorii. Menționez că suplinitorii nu sunt mai puțin calificați: adesea obțin note bune la titularizare, dar nu există posturi disponibile.

Dispariția unui număr mare de posturi înseamnă ca profesorii rămași să preia ore neacoperite și, uneori, pentru discipline pentru care nu sunt calificați. Sunt deja cazuri în teritoriu în care profesorii fără specializare la anumite discipline sunt siliți să predea pentru a le acoperi. Practic, elimini resursa calificată și o înlocuiești cu oameni care nu sunt calificați pentru acele discipline. Iată două efecte imediate și foarte grave: lăsarea în urmă a unei părți a copiilor României și eliminarea resursei calificate din învățământ.

„Cătun fără utilități”: exemplul din Sibiu și rolul social al școlii

– Ați povestit pe rețelele sociale din experiențele pe care le-ați avut în inspecțiile de grad, unde ați întâlnit copii vulnerabili din satele României. Ne puteți da un exemplu, pentru a înțelege de ce pentru acești copii școala este salvarea fundamentală? – Am dat exemplul unei școli dintr-un județ relativ înstărit, cum este Sibiu, într-o zonă rurală unde elevii erau afectați de foame. Veneau la școală dintr-un sat fără utilități, fără curent, fără apă. Dacă asta se întâmplă în județe cu resurse, vă dați seama ce se întâmplă în zonele sărace? Acolo statul trebuia să intervină. În loc ca măsurile de asistență socială să fie întărite, „Școală după școală”, masa pentru copii, sprijin pentru copiii cu dizabilități, ele dispar sau se subțiază.

Am văzut în Secuime, de exemplu, cu ce dificultăți se confruntă profesorii care vor să-i învețe limba română pe copiii din comunități în care româna nu e vorbită. Dacă nu reușesc să o învețe prin școală, au un dezavantaj enorm pe piața muncii și în integrarea socială. Statul român arată aici un dezinteres inexplicabil.

Problemele educației nu se pot rezolva prin tăieri. De decenii, educația e subfinanțată. Soluția nu e subfinanțarea și mai brutală. Există o corelație directă între investiția în educație și performanța economică a statului. Fragilizând educația, îți fragilizezi statul. Pare că politicienii noștri n-au înțeles această idee elementară.

„Nu poți ajuta România să se însănătoșească lovind în copiii ei”

– Cum s-ar putea face o restructurare a statului fără ca educația să fie sacrificată? – Anul acesta cred că e deja prea târziu, răul a fost făcut. Poate de la anul, dacă va exista voință politică. Înțelegem că trecem printr-o perioadă în care tot statul român trebuie să fie solidar, dar nu poți repara fragilizarea economică lovind în categorii vulnerabile, precum acești copii. De fapt, nu despre profesori discutăm, discutăm, în primul rând, despre copii.

Toată reajustarea statului se face cu scopul de a ajuta România să supraviețuiască și să se întărească, nu? Asta înțelegem de la politicieni. Nu poți ajuta România să se însănătoșească lovind în copiii ei. Există măsuri care se pot lua: de pildă, vouchere pentru carte, care nu sunt bani direcți, dar sprijină consumul de carte și de informație, unde stăm prost; întărirea programelor „Școală după școală”, despre care am vorbit mai devreme, masă caldă pentru copiii din medii defavorizate, asistență pentru copiii cu dizabilități.

Toate astea, care ar trebui să fie de la sine înțelese, nu se întâmplă în România.

Mai e și ipocrizia cinică a economisirii: vorbim de circa 75 de milioane de euro. La nivel macro, e aproape nimic. Nu poți distruge resursa ta principală – resursa umană calificată – pentru o economie atât de mică. Statul nu se va reechilibra financiar economisind câteva zeci de milioane din educație. E nu doar strigător la cer, e și stupid.

„Dispariția a 10.000 de profesori din sistem nu este un indicator îngrijorător pentru educație, în ochii prim-ministrului?”

– Ați spus și că „statul care își abandonează profesorii își abandonează, de fapt, copiii”. Se întâmplă asta acum? – Da. Nu doar că profesorii nu sunt auziți, sunt disprețuiți. Prim-ministrul Bolojan declară senin că „nu s-a surpat educația” după măsurile luate. Ce ar însemna „surparea” pentru domnia sa? Ar constata „surparea” doar dacă nu ar mai veni niciun copil la școală, doar dacă nu ar mai veni niciun profesor? Ce trebuie să se întâmple ca să constate domnul prim-ministru că educația este „surpată”? Să avem 100% rată de eșec la testele PISA, 100% grad de analfabetism funcțional, să ia profesorii salariu de 0 lei, să fie finanțată educația cu 0 lei de la bugetul de stat? Care sunt indicatorii care îi arată că s-a surpat educația? Și care îl fac să constate că acum nu s-a surpat în urma măsurilor?

Faptul că dispar 10.000 de profesori din sistem nu este un indicator îngrijorător pentru educație, în ochii prim-ministrului?

Mesaj pentru ministrul Educației: „Nu e atât de sofisticat: scrii pe o foaie A4 că pleci și te retragi”

Apoi, ministrul Educației spune senin „să înceapă anul și vedem câte posturi dispar, să vedem ce se întâmplă”. Face experimente fără studiu de impact, cu copiii și școala pe post de cobai. Asta arată incompetență și indiferență revoltătoare. Un astfel de ministru ar fi trebuit să demisioneze. Repet, nu doar că profesorii nu sunt auziți, sunt disprețuiți, sunt ignorați, sunt insultați aproape zilnic cu genu acesta de declarații – care arată că pentru politicienii români, educația pur și simplu nu contează.

– Așadar, sunteți de părere că Daniel David nu mai are legitimitate să conducă ministerul, având în vedere reacțiile? – Nu mai are. El ar fi trebuit să aibă decența fie să renunțe la aceste măsuri, dar acum este prea târziu, fie, dacă le-a asumat și vede reacția tranșantă și dură, pe bună dreptate, a profesorilor din preuniversitar, să-și dea demisia. A declarat că „nu i se pare posibilă” demisia. Dar nu e atât de sofisticat: scrii pe o foaie A4 că pleci și te retragi.

– Dumneavoastră ați avut un dialog direct cu ministrul Daniel David? – Știe de scrisoarea deschisă a Alianței pentru Educație, pe care am semnat-o și eu, alături de mii de profesori, cercetători, intelectuali și artiști. La câteva zile după ce scrisoarea a devenit publică, a venit la Sibiu, chiar la universitatea unde predau, și, deși sunt mai mulți semnatari în Sibiu, din preuniversitar și universitar, nu a catadicsit să întrebe măcar dacă am fi dispuși la dialog. Pentru el, scrisoarea a fost o non-problemă. E aceeași nepăsare față de educație pe care a dovedit-o de la începutul mandatului.

„Cred că profesorii, dacă vor, își pot regăsi solidaritatea în fața unui sistem care îi sfidează”

– Sindicatele au anunțat boicotarea festivităților din prima zi de școală. Cum vi se pare această formă de protest, considerați că va avea ecou la minister? – E o reacție prea blândă față de răul produs educației. După ce va începe anul și consecințele negative se vor vedea, nemulțumirile se vor accentua. Mă aștept și la grevă, nu doar la măsuri încă prea blânde, altfel răul devine ireversibil. Profesorii au mai făcut o grevă, în 2023, spre finalul mandatului lui Ciucă. Profesorii au fost admirabili atunci: au rezistat o lună întreagă unor presiuni și sfidări. Îmi amintesc că președintele Klaus Iohannis, el însuși profesor, s-a mirat atunci, de la înălțimea funcției prezidențiale, întrebându-se cum îndrăznesc profesorii să facă grevă. Ei bine, profesorii au rezistat atunci și au obținut rezultate, alături de părinți și de elevi, care au dat dovezi de solidaritate la fel de valoroase și emoționante.

Atunci, liderii de sindicat – îmi pare rău să spun – au fost cei care i-au trădat pe profesori și, după o lună, au căzut la înțelegere cu guvernul, fără să reprezinte întru totul voința dascălilor. Au făcut un armistițiu care a încheiat, într-un mod destul de trist, o rezistență admirabilă de o lună a profesorilor.

Deci profesorii, dacă vor, cred că își pot regăsi acea solidaritate, acea voință de a rezista în fața unui sistem politic care îi sfidează și îi disprețuiește. Au făcut-o deja o dată; cred că pot să o facă din nou, dacă vor. Probabil că și ei așteaptă ca părinții și elevii să înțeleagă cât de grave sunt lucrurile și să poată construi acea solidaritate între profesori, părinți și elevi, care a fost cheia succesului și la greva anterioară.

– Cum considerați că se pot poziționa acum părinții, elevii, studenții? – Nu neapărat în stradă. Nici atunci părinții nu au fost în stradă. Au fost elevi – țin minte asociațiile de elevi, declarații emoționante. Ariana Dudună, de pildă, o voce foarte puternică și articulată. Și zilele trecute am văzut declarații ale elevilor care spun că sunt alături de profesori. Solidaritatea, chiar și declarativă, contează enorm. Această solidaritate între profesori, părinți și elevi poate determina politicul să anuleze măcar de la anul aceste măsuri distructive.

Universitățile și tăcerea instituțională: „competență academică” vs. „incompetență ministerială”

– Pe rețelele sociale, Ștefan Baghiu, poet și cercetător literar, lector la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, observa că ministrul e foarte respectat de rectori și că universitățile nu au luat poziții oficiale. Sunteți de acord? Mediul universitar ar trebui să fie mai solid? – Da. Au existat universitari implicați. La UNATC, sindicatul este vocal; Andrei Rus a fost energia care a coagulat Alianța pentru Educație și textul manifest, dar sunt prea puțini. Are dreptate Ștefan Baghiu: e nevoie de declarații instituționale ale universităților, nu doar de energii individuale.

Domnul David este un profesor universitar foarte respectat, bine cotat academic, cu o carieră prestigioasă. Asta nu o contestă nimeni. Ce discutăm aici e incompetența lui ministerială – altceva decât competența academică. Mediul universitar trebuie să înțeleagă distincția și să reacționeze: universitățile se alimentează din ceea ce produce preuniversitarul.

E nevoie de solidaritate și presiune ca măcar să demisioneze și să lase loc unui ministru atent la preuniversitar, mai puțin disprețuitor, care înțelege importanța școlii.

„Acum e doar o culminație toxică a unei indiferențe față de educație pe care o vedem cel puțin din 2011”

– Ce arată cifrele despre finanțarea educației până azi? – Reiau convingerea mea: un stat nu are dreptul să-și abandoneze copiii. Și exact asta se întâmplă acum, din motive bugetare meschine – nu de azi, de ieri, ci de mulți ani. Acum e doar o culminare toxică a unei indiferențe față de educație pe care o vedem cel puțin din 2011. Atunci s-a adoptat Legea educației care prevedea 6% din PIB pentru învățământ și 1% pentru cercetare. Nu s-au atins niciodată aceste cifre: educația a primit cam 3-3,5% din PIB, iar cercetarea uneori de zece ori mai puțin decât 1%. Deci, măcar din 2011 încoace, politicienii au finanțat educația cu jumătate din cât trebuia și întreabă cinic de ce un sistem finanțat cu 50% nu produce 100%. Orice sistem finanțat la jumătate îți va produce mult mai puțin de 100%.

Cele mai importante trei sindicate din învățământ au anunțat, într-un comunicat comun, că vor boicota prima zi de școală și, în loc să meargă la catedre pe 8 septembrie, profesorii vor ieși în stradă pentru a protesta față de măsurile de austeritate luate de Guvern în domeniul educației. Este programat un miting și un miting pe traseul Piața Victoriei – Palatul Cotroceni.

Măsurile adoptate pentru educație, prin pachetul fiscal 1 al Guvernului Bolojan, sunt: