Femeile și critica de teatru
Cartea "Damen Vals. Voci feminine în critica de teatru a secolului XX", recent publicată în 2024 la editura Tracus Arte de profesoara și cercetătoarea clujeană Miruna Runcan, reprezintă o continuare clară a trilogiei anterioare "Teatru în diorame. Discursul criticii de teatru în comunism", care a fost publicată între 2019 și 2021, precum și cercetării "Critica de teatru. Încotro?" din 2015, apărută la Presa Universitară Clujeană. Cartea conține nu doar texte introductive, ci și o serie de capitole care îmbină problematizarea și teoretizarea, sprijinite de referințe bibliografice contemporane, deși cu unele excese de prețiozitate. În majoritate, volumul reunește micromonografii bine redactate, dedicate activității unor femei dedicate criticii și teoriei teatrale în diverse perioade ale secolului XX și în primii ani ai secolului XXI.
În perioada interbelică, Otilia Cazimir și Alice Voinescu și-au adus contribuția, iar în anii imediat următori, când comunitatea spera la intervenția americanilor împotriva comunismului, Margareta Bărbuță a continuat activitatea de critică de teatru, deși abordarea sa a fost mai degrabă cea a activistului decât a criticului autentic. Chiar și astfel, Bărbuță era bine pregătită din punct de vedere academic, fiind fluentă în mai multe limbi. Alte figuri semnificative precum Ileana Berlogea, Maria-Vodă Căpușan, Ana-Maria Narti, Mira Iosif și Ileana Popovici au realizat cele mai importante contribuții ale operei lor după 1965. Deși Otilia Cazimir și Margareta Bărbuță au avut roluri în structuri culturale, scrisul lor a reflectat influențele politice de la vremea respectivă. Miruna Runcan analizează cu atenție aceste nuanțe, evidențiind compromisurile și concesiile făcute de critici, în special în ceea ce privește influențele politice negative.
Este de remarcat efortul considerabil pe care Miruna Runcan l-a depus în documentarea și cercetarea arhivelor. De exemplu, atunci când examinează contribuția critică a Mirei Iosif, Runcan nu se limitează la selecția de cronici din "Teatrul nostru cel de toate serile" din 1979, ci se referă direct la textele originale publicate în revistă. Informațiile prezentate sunt corecte, fără omisiuni sau erori istorice. Este important de menționat totuși că afirmația conform căreia Maria Vodă-Căpușan a scris doar o cronică de teatru nu este complet exactă, dat fiind reticența ei față de acest gen. De asemenea, Miruna Runcan se concentrează doar asupra recenziilor din publicațiile bucureștene, neavând o acoperire completă a diversității criticilor din provincie, ceea ce reprezintă o limitare a analizei sale. Aceste observații indică și niște necorelări, dar și o abordare uneori îndoielnică în evaluarea contribuțiilor critice ale personalităților menționate.
