INTERVIU: O contralto cu timbru unic sosește la București pentru Festivalul Enescu, iar vocea ei este un barometru al modului în care trăiește. Nu poate funcționa în exces și nu poate trăi sub presiunea stresului sau a unei gândiri excesiv intelectuale.
Jess Dandy, una dintre cele mai importante contralto ale generației britanice, se evidențiază printr-un glas profund și autentic, care aduce o abordare clară și inovatoare în muzica clasică. Dincolo de activitatea pe scenă, artista dezvoltă proiecte ce conectează muzica cu sănătatea mintală și cu contactul cu natura, oferind o perspectivă proaspătă despre artă și binele mental. În interviul dedicat publicului, realizat în contextul Festivalului Enescu, artista vorbește despre cum a învățat să își accepte timbrul rar și despre rolul muzicii clasice în societatea contemporană și cum aceasta poate inspira.
În cadrul muzicii clasice, vocile feminine tind să se situeze în registrele înalte, dominând deseori scenele mari. Însă, din când în când apare o voce care pătrunde mai adânc, atât în tonalitate, cât și în conținut: contralta, registrul feminin cel mai grav, rar întâlnit, cu timbru profund, catifelat și adesea dramatic. „Acceptarea vocii mele a însemnat acceptarea corpului, a feminității și înțelegerea acestei voci nu ca pe ceva decorativ, ci ca fundamentul firesc al ființei mele, uneori imprevizibil”, afirmă Jess Dandy.
Originară din Cumbria, Jess Dandy este una dintre cele mai autentice contralte ale scenei britanice actuale, îmbinând forța sonoră cu o reflecție lucidă asupra lumii. Formația sa academică include studiile la Cambridge, iar traseul artistic intersectează spiritualitatea, ecologia și arta. Pe lângă interpretarea desăvârșită, ea activează ca voce civică în redefinirea rolului artistului în societate. „Muzica clasică este mai mult decât sunet: este viscerală și existențială, iar impactul unei opere autentice se simte în corp și suflet, fără a necesita diplome în muzicologie”, subliniază ea.
Repertoriul său variază de la Bach și Mahler la creații contemporane și colaborări cu artiști interdisciplinari. În plus, este co-fondatoare a SongPath, o inițiativă care propune drumeții muzicale în natură pentru starea de bine mintală, alături de Music & Being Collective, creată împreună cu compozitorul Alex Mills ca un „laborator deschis” dedicat explorării potențialului muzicii de a reconecta oamenii cu sinele și cu lumea, prin proiecte colaborative și interdisciplinare. Inițiativele se află la intersecția dintre muzică, artă, bunăstare, spiritualitate, exprimare de sine și sănătate fizică și mentală.
Pe 15 septembrie, Jess Dandy va urca pe scena din România, la Ateneul Român, într-un recital programat pentru ora 16:30, alături de dirijorul Charles Dutoit și de pianista Martha Argerich. În program vor fi lucrări de Maurice Ravel – Ma mère l’Oie (suite adaptată pentru pian și orchestră), Valses nobles et sentimentales – și o lucrare de Debussy, La mer.
- Cea de-a XXVII-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu se desfășoară între 24 august și 21 septembrie, având ca temă Aniversări / Celebrations, un omagiu adus marilor compozitori și momentelor definitorii din istoria artelor performative. Evenimentul marchează 70 de ani de la trecerea în neființă a lui George Enescu și aduce în prim-plan eccentrici ai secolului XX, precum Maurice Ravel (150 de ani de la naștere), Pierre Boulez (100 de ani) sau Dmitri Șostakovici (50 de ani de la moarte). În București, timp de 29 de zile, peste 4000 de artiști din 28 de țări vor susține peste 95 de concerte în săli ca Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Auditorium a MNAR, Sala Radio, Teatrul Odeon, MINA, Opera Națională București și Teatrul Național „I.L. Caragiale”.
„Vocea mea reflectă modul în care îmi trăiesc viața”
Întrebată despre modul în care a descoperit timbrul său de contraltă și despre atracția pentru operă și lied, Dandy povestește că a fost un lung proces de desprindere de idei convenționale despre cum ar trebui să sune o tânără femeie. La finalul studiilor de canto din Londra, a lucrat cu un profesor care a încurajat explorarea vocii de piept și prețuirea adâncimii timbrului. S-a inspirat din contralte celebre precum Kathleen Ferrier, Maureen Forrester, Helen Watts și Marian Anderson, iar dragostea pentru operă și lied a încolțit în timpul copilăriei, când vocea ei părea să aibă deja un caracter clasic. Liedul i se pare o pasiune specială datorită legăturii cu poezia și potențialului său muzical și ritmic.
– Vocea ta este cu adevărat distinctivă – cum ai ajuns să o accepți pe deplin și cum te-a modelat personalitatea? – Îți mulțumesc. Ca contralți, suntem într-adevăr o specie relativ rară. A accepta vocea însemna a accepta corpul, feminitatea și înțelegerea vocii ca element esențial, nu ca un detaliu decorativ. Am renunțat la tentația notelor înalte și am învățat să savurez ceea ce este mai puțin evident. Vocea mea funcționează ca un barometru al modului în care trăiesc: nu pot excese, nu pot trăi sub presiunea stresului sau sub gândirea excesiv cerebrală. Vocea mea m-a împins să trăiesc cu o conștientizare a corpului, echilibr, ancorare în realitate.
Procesul „înfricoșător și haotic” de a fi artist
– Drumul în lumea muzicii clasice a fost, în general, lin sau plin de provocări? Care au fost cele mai mari obstacole pentru o tânără artistă? – Nu există un drum perfect în muzica clasică, iar aparențele din rețele pot induce în eroare. A deveni muzician înseamnă să te deconstrui în mod continuu și să te întrebi despre adevărul intențiilor tale. Este un proces înfricoșător și haotic. Cea mai mare barieră a fost credința nejustificată în certitudine; odată ce am început să văd incertitudinea ca pe o oportunitate, am înțeles că multe oportunități erau chiar în fața mea.
– Cum vă protejați vocea – atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional – într-un domeniu unde presiunea performanței este constantă? – Am învățat cât de valoroasă este odihna. Practic meditația, yoga, iar sprijinul cercului de prieteni și familie este esențial. Când nu sunt în turneu, mă retrag în Cumbria, locul meu natal, pentru a mă reconecta cu natura și cu pasiunile mele creative.
„Cred că este o perioadă interesantă să fii femeie”
– Ce iubiți cel mai mult la această profesie și când simțiți că atingeți scopul artistic? – Îmi conferă un sens profund legat de suflet. Consider că vocația mea cere o viață „însuflețită” și, într-o eră digitală dominată de spații lipsite de trup, apreciez abordarea analogică, aproape primală a practicii mele; este ca și cum un om dintr-o epocă îndepărtată ar face exact ceea ce fac eu. Când sunt pe deplin prezentă în sunet, simt că ating scopul artistic ca într-o formă de yoga sonoră.
– Cum vedeți rolul și vizibilitatea femeilor în muzica clasică de azi? Credeți că lucrurile s-au schimbat față de generațiile anterioare? – Este o perioadă fascinantă pentru femei în acest domeniu. Nu dispar provocările, iar preocuparea pentru imagine încă persistă. Însă observ colege care își asumă în totalitate puterea creativă, iar solidaritatea feminină poate doborâ barierele fără sens.
„Muzica clasică este doar sunet”
– Există posibilitatea de a experimenta și cu alte stiluri, poate chiar din zona urbană sau contemporană? Sunt deschisă la colaborări diverse? – Împreună cu pianistul Keval Shah am creat o meditatie-concert inspirată din Bhagavad Gita, care îmbină liedul european cu lucrări noi semnate de compozitoarea indo-americană Reena Esmail. Ea conectează tradiții occidentale cu cea hindusă, integrând tehnici precum alunecările de ton și ornamentele. Vreau să păstrez cadrul occidental drept fundament, dar să îl pot îmbogăți cu elemente din tradiția hindusă, ca să obțin un sunet liber, deschis spre experiment. Privirea occidentală rămâne laică, dar am ales să tratez interpretarea ca pe o practică sacră de meditație și invocație.
– Ce le-ați recomanda cuiva care nu are nicidecum contact cu muzica clasică? Cum poate începe să se conecteze emoțional cu ea? – Muzica clasică este înmuiată în mituri socio-economice care descurajează accesul; însă este, de fapt, un sunet viu: visceral, existențial, ce poate fi simțit în corp fără să ai diplome. Începeți simplu: ascultați des, fără judecată, cu deschidere și cu un repertoriu variat, fără să intrați într-o panică dacă nu „înțelegeți” imediat.
„A cânta Missa Solemnis nu va aduce pacea mondială ca prin magie”
– Trăim într-o perioadă globală incertă, marcată de tensiuni. Ce rol poate juca muzica clasică în astfel de clipe? Poate oferi claritate sau alinare? – Sunt rezonabilă: nu cred într-un panaceu universal. Interpretarea Missa Solemnis a lui Beethoven nu va schimba lumea peste noapte, dar arată angajament față de adevăr, complexitate, căutarea sensului, colaborare, vulnerabilitate și frumusețe. Aceste trăsături pot inspira într-un mod profund, în ciuda barierei utilitariste.
– Sunteți co-fondatoare a SongPath,unde muzica se întâlnește cu plimbările în natură pentru a promova sănătatea mintală. Cum v-a marcat această inițiativă abordarea echilibrului emoțional, iar impactul personal a fost cum? – SongPath s-a născut după o perioadă dificilă din punct de vedere mental; așa am învățat că mulți oameni se simt deconectați. Am creat programul alături de un psihoterapeut pentru a ghida participanții prin trasee muzicale în natură, ajutându-i să își regăsească o legătură mai bună cu sine, cu ceilalți și cu lumea înconjurătoare.
– „Music & Being Collective” creează un spațiu de dialog între muzică, corp și conștiință. Ce impact ați observat în urma acestei explorări interdisciplinare asupra participanților și asupra raportului dvs. cu muzica? – Proiectul a fost cu adevărat transformator. A permis fiecăruia să cerceteze adâncuri ale experienței personale și să îmbine trăiri individuale cu cele ale celorlalți, dând naștere unor lucrări intermediare care comunică printr-un discurs onest, adesea dureros. Mulți participanți declară că s-au provocat mai mult decât s-au așteptat, iar pentru mine acesta rămâne cel mai autentic demers artistic pe care l-am realizat.
– Impactul proiectului Music & Being a fost cu adevărat transformator. Ca artistă, am creat un spațiu în care oamenii pot să pătrundă în adâncuri ale experienței lor și să îmbine aceste trasături cu ale altora, rezultând lucrări intermediare ce comunică cu sinceritate. Participanții raportează o creștere a provocării personale, iar pentru mine, această muncă reprezintă cea mai autentică formă de exprimare pe care am avut-o.
