Nu există un conflict cu ruși sau cu chinezii. Este despre cum propriul stat poate pune în pericol valorile Constituției și esența democrației sociale.
Alegerile prezidențiale din 2024 au relevat o intervenție externă coordonată, activă în special prin platforme sociale precum TikTok, unde campanii de dezinformare și manipulare emoțională, direcționate dinspre puteri similare Rusiei și Chinei, au vizat fragmentarea societății și slăbirea încrederii în instituțiile democratice. Nu a fost o lovitură de stat în sensul clasic, ci o încercare de deturnare a voinței cetățenilor prin instrumente hibride, capabile să testeze reziliența democrației românești. Această analiză reflectă o realitate complexă, dincolo de simpla versiune a evenimentelor.
În contextul de față, Curtea Constituțională și-a consolidat rolul în apărarea ordinii democratice. Prin reafirmarea principiului indicat de art. 1 alin. (3) – România ca stat de drept, democratic și social – Curtea a blocat demersuri ce vizau delegitimarea ordinii constituționale. Această perspectivă sună ca o continuitate a unor idei teoretice importante despre statul liberal și despre relația dintre democrație, solidaritate și libertăți individuale, subliniind că fără un ethos democratic nu poate exista stabilitate în era digitală.
Două elemente fundamentale pentru misiunea statului în prezent
Intervenția externă în scrutinul din 2024 nu a provocat prăbușirea democrației românești, însă a creat un moment critic în care instituțiile naționale au demonstrat capacitatea de a apăra ordinea democratică în fața unui atac hibrid. Protecția nu vizează doar mecanismele electorale, ci însăși nucleul ordinii constituționale, în centrul căruia se află descrierea României ca stat de drept, democratic și social. Aceasta impune, pe lângă limitări juridice, obligații pozitive – asigurarea unui nivel de trai decent, acces egal la servicii publice și protecție socială reală. În același timp, sistemul fiscal actual, cu cota unică de impozitare și colectări sub 27% din PIB, contrastează cu necesarul financiar pentru funcțiile sociale fundamentale.
Statul social ca obligație constituțională
Deficitul structural al sistemului fiscal nu reprezintă doar o chestiune economică, ci și una geopolitică: tăierile arbitrare sau renunțarea la funcțiile sociale ale statului pun în discuție ceea ce înțelegem prin contractul social. Austeritatea, justificată prin presiuni externe, riscă să transforme statul social într-o ficțiune și să submineze legitimitatea democrației. Un stat care nu poate îndeplini obligațiile sociale din cauza subfinanțării riscă să submineze ordinea Constituției; statul social nu este o opțiune politică, ci o obligație constituțională activă, iar neîndeplinirea acesteia poate echivala cu o formă de neconstituționalitate prin omisiune.
Din perspectiva doctrinară, această ipoteză este susținută de tradiția constituționalistă românească, care arată că obligațiile sociale fac parte integrantă a blocului de constituționalitate și nu pot fi ignorate fără a afecta coerența și finalitatea Constituției. În cadrul acestei viziuni, principiile fundamentale ale economiei, politicilor sociale și dreptului, conforme cu valorile esențiale ale statului, sunt în slujba protecției cetățenilor și a demnității lor.
România are în Constituție o enunțare clară a statutului său social: art. 1 alin. (3) plasează „statul social” alături de democrație, statul de drept și separația puterilor. Atunci când austeritatea este aplicată în mod structural, fără evaluare de impact social, fără mecanisme de compensare și fără dezbatere publică, această dispoziție este pusă în pericol. Statul social trebuie să și acționeze ca participant activ, nu ca simplu observator.
Bugetul național și realismul statului social
Un buget critic doar în termeni de reduceri nu onorează conceptul de stat social. Într-un asemenea cadru, finanțarea devenea un contract social redistributiv, nu o simplă administrație financiară. Desființarea instituțiilor publice fără garanții de compensare nu constituie o reformă neutră; reprezintă retragerea statului din spațiul de protecție socială. Constituția nu garantează libertatea economică ca un drept absolut; aceasta este supusă testării echității și solidarității. Statul trebuie să protejeze pe cei vulnerabili și să asigure servicii publice de intervenție și protecție socială.
Cererea ca statul să se retragă din educație, sănătate sau asistență socială, în numele unei „libertăți de piață” presupune o depășire a ordinii constituționale. În absența intervenției statului, piața nu creează însă egalitate de șanse, ci o selecție dură între cei cu acces și cei lipsiți; Constituția impune ca libertatea să includă și solidaritatea cu cei vulnerabili, iar democrația nu poate să rămână decorativă dacă aceasta nu este susținută de mecanisme de solidaritate.
Concluzia este clară: menținerea unui model fiscal ce împiedică funcțiile sociale ale statului nu este doar ineficientă, ci erodează legitimitatea constituțională. În această privință, teoria regimurilor de bunăstare oferă un cadru de reflecție despre modul în care structurile fiscale și instituționale modelează efectiv tipul de stat social, nu doar idealurile din textele normative.
România în afara tipologiilor lui Esping-Andersen
G–o–sta Esping‑Andersen, în lucrările sale clasice despre regimurile de bunăstare, identifică trei modele dominante: liberal, conservator-corporatist și social-democrat.
Modelul liberal presupune protecție socială minimală, acordată strict celor considerați nevoiași, după o evaluare riguroasă a venitului și resurselor. Accentul este pe responsabilitatea individuală, iar rolul statului este limitat (exemple: Statele Unite, Regatul Unit).
Modelul conservator-corporatist se bazează pe statutul profesional și pe solidaritatea familială, cu protecția socială distribuită diferit în funcție de ocupație (exemple: Germania, Franța).
Modelul social-democrat adoptă un orizont universalist, cu redistribuție intensă și un rol activ al statului în garantarea bunăstării și a egalităților de șanse (exemple: Suedia, Danemarca). Principala notă teoretică este decommodificarea, adică emanciparea individului de la piețe pentru a trăi decent.
România nu corespunde niciunui dintre aceste modele: protecția socială este fragmentată, sistemul fiscal nu este echitabil iar resursele administrative pentru colectare sunt insuficiente, rezultând un regim hibrid fragil.
Între modelul social european și realitatea românească
Lipsa coerenței între proclamațiile politice și capacitatea reală de a asigura drepturi sociale arată distanța față de modelul social european, obiectiv central al spațiului comunitar. Accesul la educație, servicii de sănătate, protecție socială și condiții de muncă echitabile reprezintă fundația proiectului european, iar această direcție a fost fragilizată de decizii politice interne.
La nivel european, patronatele au influențat decizii de guvernare în sensul limitării reformelor sociale, mai ales în perioadele în care aceste principii erau extinse în cadrul reuniunilor uniunii. Acest context explică parte din tensiunile dintre aspirațiile pro-europene și realitatea practicii politice.
Constituția ca oglindă a politicilor publice
O teză radicală, dar rezonabilă, afirmă că un sistem fiscal incapabil să finanțeze funcțiile sociale este incompatibil cu Constituția. Aceasta se regăsește în cadre teoretice privind statul de drept și în conceptele despre statul social ca parte a ordinii valorilor fundamentale.
Problema României nu este atât mărimea statului social, cât discrepanța dintre promisiuni și finanțare. Veniturile bugetare, în jur de 27% din PIB, nu reflectă o limită structurală, ci alegeri politice: cotă unică regresivă, evaziune tolerată și o administrație fiscală incompletă. În comparație cu media UE, România se află cu circa 13 puncte sub linia medie. Totuși, potențialul de creștere la circa 34–35% din PIB ar propulsa finanțarea funcțiilor sociale la niveluri proximative Finlandei sau Belgiei, ceea ce ar necesita reforme coerente de colectare și eliminare a decalajelor administrative. Diferența de 7–8 puncte procentuale înseamnă estimări de peste 15 miliarde de euro anual, iar fără acest pas, deficitul aproximativ de 10% reflectă mai mult opțiuni politice decât obstacole structurale.
Referințe bibliografice, detaliate în anexă, oferă cadre teoretice despre modul în care regimurile de bunăstare au fost conceptualizate de-a lungul timpului.
- (Notă: această secțiune sintetizează linii teoretice majore despre relația dintre fiscalitate, statul social și democrație, fără a cita surse externe în mod direct în text.)
