Persoana care a transformat o agrafă roșie de hârtie într-o casă. Trucuri economice pe care nu le știai

În anul 2002, Daniel Kahneman de la prestigioasa universitate Princeton a fost distins cu Premiul Nobel pentru economie, datorită contribuțiilor sale la dezvoltarea economiei comportamentale. Deși premiul pentru economie a fost înființat în 1969 de banca centrală suedeză cu ocazia a 300 de ani de existență, existența sa este încă subiect de dezbatere pentru ne-economiști. Totuși, pentru economiști, reprezintă cea mai înaltă distincție profesională.

Kahneman, un psiholog, a demonstrat existența unor abateri sistematice de la modelul de raționalitate umană.

Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății, șansele de a muri din cauza unei mușcături de țânțar sunt de 8.000 de ori mai mari decât cele de a muri din cauza unei mușcături de rechin, iar riscurile de a muri într-un accident auto sunt de 4.000 de ori mai mari decât cele dintr-un accident de avion.

Totuși, mulți oameni manifestă o frică mai mare față de rechini și accidentele aeriene decât de țânțari și accidentele auto. Unii aleg să cheltuie sume considerabile pe jocuri de noroc, ignorând economisirea pentru pensie. Există o impresie că restaurantele ne determină să cheltuim mai mult sau că comercianții online ne manipulează să achiziționăm produse inutile prin oferte limitate în timp.

Colaborând cu Amos Tversky, care ar fi fost co-boborâr cu Kahneman la Nobel, contribuția acestuia a fost să extindă economia comportamentală dincolo de anomalii și să o integreze într-o teorie generală de luare a deciziilor. Kahneman susține că procesul decizional se bazează pe două 'sisteme'. Primul sistem este rapid, instinctual și emoțional, predispus la prejudecăți.

De exemplu, prejudecata de ancorare sugerează că oamenii sunt mai predispuși să cumpere un produs redus, iar eroarea de planificare arată că proiectele de modernizare pot depăși bugetul original. Acest prim sistem este utilizat în situații de decizie rapidă, cum subliniază Andrew Leigh în cartea sa 'The Shortest History of Economics'.

Sistemul Doi, celălalt proces, este mai rațional și mai lent. De exemplu, când efectuezi o simplă înmulțire precum 2 × 2, folosești Sistemul Unu, dar pentru calcule mai complexe, recurgi la Sistemul Doi. Acest sistem necesită un efort suplimentar și este mai orientat spre raționalitate.

Atunci când trebuie să decizi ce mașină de spălat să achiziționezi, este indicat să activezi Sistemul Doi pentru a te asigura că faci cea mai bună alegere. Scopul cercetărilor lui Kahneman nu este de a ne prezenta ca rigizi sau excesiv de raționali în fiecare situație, ci de a ne ajuta să identificăm când prejudecățile noastre pot conduce la decizii costisitoare.

În prezent, economia comportamentală este integrată în economia 'standard', iar impactul său devine din ce în ce mai relevant atunci când analizăm modul în care ne asumăm riscuri.

În 2005, bloggerul canadian Kyle MacDonald a realizat un schimb de la o agrafă roșie de hârtie la o casă

Piețele nu eșuează întotdeauna și este important să recunoaștem valoarea generată prin simpla acțiune de tranzacționare. De exemplu, o ceașcă de cafea matinală costă mai puțin decât suma maximă pe care un consumator ar fi dispus să o plătească: acest decalaj este cunoscut sub numele de 'surplus al consumatorului'.

La rândul său, cafeneaua oferă cafeaua la un preț peste minimul pe care l-ar accepta, ceea ce se numește 'surplus al producătorului'.

În 2005, Kyle MacDonald a demonstrat practic acest concept printr-o serie de schimburi în care, pornind de la o agrafă roșie de hârtie, a ajuns să obțină o casă. Primul său schimb a fost agrafa pentru un stilou în formă de pește, urmat de diverse schimburi până când a ajuns să schimbe un rol într-un film pentru o casă mică.

Fiecare dintre aceste schimburi a generat o valoare mai mare pentru el, dar a implicat persoane care prețuiau obiectul vechi mai mult decât pe cel nou. Astfel, MacDonald a reușit să achiziționeze o casă printr-o serie de paisprezece schimburi care au adus beneficii și celorlalți participanți.

MacDonald nu a fost singurul interesat să obțină o casă. În 2005, economia americană se refăcea după o criză tehnologică și locuințele deveneau din ce în ce mai scumpe. De exemplu, un cuplu obișnuit avea nevoie de șapte ani de venituri în 1995 pentru a cumpăra un apartament mic, iar până în 2005 intervalul a crescut la zece ani.

În Statele Unite, creșterea prețurilor a fost dramatică. În 2007, economistul Robert Shiller a vizualizat prețurile locuințelor din ultimul secol printr-un grafic de tip montagne russe, ce ilustra emoțiile fluctuante din piață.

În acea perioadă, prețurile locuințelor creșteau, în timp ce standardele de creditare deveneau mai relaxate. Spre exemplu, un culegător de căpșuni din California, cu un venit de 14.000 USD și fără cunoștințe de limba engleză, a primit un împrumut de 720.000 USD pentru a cumpăra o casă.

Aceste împrumuturi, cunoscute ca NINJA (fără venit, loc de muncă sau active), erau acordate cu speranța că prețurile locuințelor vor continua să crească, permițând debitorilor să se refinanceze. În acest mod, împrumuturile erau 'securitizate', adică împachetate și vândute investitorilor, cu scopul de a accelera creșterea pieței.

Când piața a suferit o prăbușire, valorile medii ale locuințelor au scăzut cu aproximativ 20%. Până în 2008, 10% din cei care aveau împrumuturi ipotecare se confruntau cu capital propriu negativ, ceea ce însemna că împrumuturile lor valoare mai mult decât casele. Multe persoane nu și-au mai putut plăti datoriile și și-au pierdut locuințele, deși Goldman Sachs a reușit să rămână profitabilă.

Criza financiară a fost comparată cu 'Crima din Orient Express' de Agatha Christie, unde fiecare actor avea motivele sale pentru a contribui la dezastru. Bancherii, agențiile de rating, proprietarii de case naivi și factorii de decizie neglijenți – toți au avut un rol în această situație. Este crucial ca fiecare dintre noi să învățăm din această lecție.