Audio: în vreme ce lupta pentru viață continua, mi-s spus că n-am știut să o cresc. La zece ani de la Colectiv, o mamă și fiica ei, grav arse, se confruntă din nou cu provocările sistemului medical românesc.

Mama Nataliei, o adolescentă cu arsuri extinse, relatează într-o scrisoare publică momentele cruciale din primele 48 de ore de luptă pentru viață, până la transferul către un centru din Belgia. Cazul evidențiază dificultățile majore din îngrijirea pacienților cu arsuri severe în România, la un deceniu de la tragedia de la Colectiv. Sunt puține centre la standarde internaționale iar unele decizii par tratate ca simple chichițe, cu dosare de corupție încă în instanță.

• Documentul evidențiază asemănările dintre cazul fiicei Nataliei și cel al Laviniei, o tânără arsă în 70% din corp, transferată în Belgia după 53 de zile. Specialiștii explică cum centrul de mari arși din Floreasca a fost reglat într-o manieră discutabilă, ceea ce împiedică transferurile internaționale. Irina afirmă că se bazează pe o realitate pretendată, nu pe una reală. În România există puține paturi de terapie intensivă pentru arși severi, iar experții spun că în realitate aceste locuri ar trebui să trateze arsuri moderate.

Sâmbătă, 25 mai 2024, familia Nataliei a fost contactată de autorități.

Apoi s-a aflat că Natalia, în vârstă de 17 ani, a fost electrocutată de un arc de 27.000 de volți, în timpul unei contactări cu o linie aeriană activă a unui tren dezafectat, lângă Chitila Triaj.

Fata a luat foc și a ajuns inițial la Spitalul Grigore Alexandrescu, după ce a trecut prin Spitalul Grivița. Peste 48 de ore, familia reușea să o transfere în Belgia, la Spitalul Militar Queen Astrid din Bruxelles.

Acolo i s-au efectuat șapte intervenții chirurgicale și a început o perioadă lungă de recuperare, cu multă kinetoterapie, nutriție adecvată și sprijin psihologic. După patru luni de internare, Natalia a fost externată și a rămas în Belgia încă aproape zece luni, pentru recuperare, cu ședințe o dată și de două ori pe zi, în fiecare zi, mai puțin în weekenduri.

În octombrie, Natalia, astăzi în vârstă de 18 ani, va reveni pentru o nouă tabără destinată persoanelor care au suferit arsuri; pe lângă terapia fizică și băile termale, va participa la grupul de suport coordonat de psihologi specializați. Își va reîntâlni mulți prieteni pe care i-a cunoscut în tabăra de vară.

Mama Nataliei, despre transfer: s-a spus că era duminică și secretariatul era închis.

Irina Mateescu este activistă pentru drepturile omului, moașă licențiată, mamă a patru fete și fostă consilieră în cadrul Ministerului Sănătății.

În ultimii trei ani a coordonat activități de sprijin direct și acces la servicii medicale, educație pentru sănătate și medicamente pentru peste 300.000 de cazuri, în special pentru persoane defavorizate și refugiați.

Implicată și în cazul Laviniei, cazul paciente cu arsuri mari care a plecat în Belgia după 53 de zile, Irina Mateescu a transmis redacției o scrisoare pe care o publicăm integral atât în scris, cât și în format audio, narată de jurnalista radio Andrada Fiscutean.

Scrisoarea Irinei despre spitale neputincioase

Am aflat detalii despre Lavinia prin intermediul fostului soț; astfel primim multe cazuri despre arsuri extinse aflate în spitale cu resurse limitate.

Mulți cititori au reacționat, în special cei responsabili cu deciziile din sănătate. Am văzut aceste reacții de sute de ori, dar ele nu mă fac să renunț la obiectivele mele.

Între timp se evidențiază că spitale neputincioase pot apărea în lipsa unor opțiuni validate, iar consecințele se reflectă în vieți.

M-am gândit să subliniez că adesea există un amalgam de incompetență, corupție și orgoliu, care afectează calitatea îngrijirii.

Avem tot ce ne trebuie

În realitate, resursele pot exista împreună cu probleme de funcționare a sistemului, iar această dublă realitate afectează direct pacienții.

Mulți oficiali nu reacționează la realitatea interdependențelor dintre oameni și cât de mult depindem unii de alții, iar deciziile ar trebui să protejeze pacienții, nu să îi pună în pericol.

Am avut experiențe dificile cu sistemul încă din adolescență, cu situații în care personalul medical a folosit cuvinte dure și nu a înregistrat plângeri.

Nu este un caz izolat; dacă întrebi alte 99 de femei, multe relatează experiențe de abuz în timpul nașterii.

La fel ca la naștere, în multe situații când ai nevoie de spital, sistemul te poate lăsa în voia sorții sau poate lăsa urme adânci.

Am discutat cu sora Laviniei și am realizat că nu pot ajuta la fel de bine toate cazurile, în timp ce Lavinia primește îngrijire în Belgia, într-un mediu în care medicii pot trata marii arsi.

Atât Lavinia, cât și Natalia, au suferit arsuri extinse; incidența șocului combustional este semnificativă.

Șansele de supraviețuire în acele momente erau sub 10%; ABSI pentru Natalia se situa la 12, iar pentru Lavinia la 13.

Am știut un singur lucru: trebuie să o duc de aici

Natalia este fiica mea. Când am fost anunțată de poliția feroviară despre electrocutarea cu un arc de 27.000 de volți, știam că e în viață și că trebuie să o aduc în siguranță în afara țării.

În noaptea Colectiv eram la o naștere; vestea teribilă m-a tulburat profund, iar emoțiile au fost copleșitoare.

Dimineața, după ce am finalizat documentele medicale și am felicitat noii părinți, am mers să fiu alături de prieteni, iar unii dintre ei erau deja în drum spre spitale. Am urmărit știrile și am înțeles că situația este gravă.

Am plecat spre casă târziu; schimbarea în mine a fost profundă, iar după cinci zile am înțeles că în România nu există suficiente opțiuni de salvare.

Statul român avea resurse, însă nu le folosea pentru a salva vieți; alții au fost chinuiți în tăcere.

Umanitatea, compasiunea, excepția nu regula

La Natalia am înțeles în doar câteva minute că empatia nu era prezentă în mod normal în sistem; spitalul Alexandrescu a susținut că avea toate resursele, dar transferurile au rămas problematice.

Medicul de urgență care a tratat-o la Alexandrescu a fost un model de atitudine, explicații clare și grijă față de familie; a rămas un exemplu demn de urmat.

Acest lucru ar trebui să fie norma, nu o excepție.

Colegii din Ministerul Sănătății au discutat în 2021 despre un ordin de transfer pentru marii arși către centre europene, ca să reducă pierderile de vieți, prin tratate bilaterale.

Scopul este să nu mai existe decizii care să împiedice supraviețuirea și recuperarea doar din cauza locului de naștere.

România poate avea legi despre liniile aeriene din depouri, dar realitatea arată situații în care accidentele rămân frecvente, iar problema finanțării persistă.

Poliția feroviară explică frecvent că lipsa fondurilor pentru siguranța infrastructurii duce la situații periculoase.

Depoul în sine este un punct de trecere cunoașut de hărți; acolo trec zilnic oameni tineri și adulți.

Cei care mint cu pixul în mână

Lavinia a ajuns în Belgia după 53 de zile la Floreasca; familia ei a cerut transferul de mult timp, iar în final li s-a spus că nu se poate.

Floreasca a fost prezentat ca un centru de mari arși creat în mod simulativ.

De asemenea, deciziile privind transferurile pot fi ingreunate de afirmații despre resurse inexistente, iar acest lucru limitează opțiunile reale.

Dacă încerc să înțeleg cum se iau aceste decizii de către cei care mint în documente, nu pot înțelege cum colegii care îngrijesc pacienți pot acționa în mod contrar dovezilor; știu că aceștia nu sunt ceea ce este scris, iar realitatea poate duce la consecințe grave.

Floreasca este prezentat ca un centru de mari arși; oare ce stă în spatele acestei etichete?

Mi-au spus că e duminică și că secretariatul este încuiat

Unii au criticat sistemul belgian în legătură cu externarea Laviniei, dar au fost indreptate și preocupări din România.

La cazul nostru de la Alexandrescu, ni s-a spus că transferul ar fi facil în Belgia, însă ni s-a explicat că nu e simplu din motive legate de pacienți.

Mi s-a spus că nu am știut să-mi educ copilul; într-un cabinet s-au adunat cinci oameni, trei medici și două asistente, iar explicațiile au fost dure, în timp ce copilul meu se lupta să supraviețuiască.

Am avut toate dovezile: un culoar de zbor, acorduri bilaterale, spitalul din Belgia în așteptare, un raport care arăta că plecarea îmbunătățește șansele, însă în ziua de 26.05.2024 nu a existat empatie.

Umanitate. Un minim de decență umană.

Nu a existat claritate în privința responsabilităților legale ale medicului ATI de la Alexandrescu; lipsa de acțiune nu poate echivala cu a fi absolvit de vină.

Mi s-a spus din nou că este duminică și secretariatul este încuiat, deci nu se poate trimite transferul.

Continuarea poveștii poate fi citită în partea următoare a materialului.