Cum producția de viermi de mătase japonezi a revitalizat economia niponă și a transformat-o în lider mondial în diverse domenii
Unii cititori ar putea să își aducă aminte de o scenă din filmul „1900” regizat de Bernardo Bertolucci, care abordează conflictul de clasă din Lombardia rurală și ascensiunea fascismului și comunismului în Italia.
În acea scenă, tânărul Olmo, fiul unui fermier arendaș (vârsta adultă interpretată de Gérard Depardieu), și tânărul Alfredo, fiul proprietarului (vârsta adultă interpretată de Robert De Niro), discută pe fundalul zgomotului constant generat de viermii de mătase care ronțăie frunzele de dud, sunet ce imită o ploaie torențială ce lovește acoperișul.
Japonia a fost, în perioada modernă, cea mai mare producătoare de mătase, având o istorie îndelungată în acest domeniu, începând cu importarea sericulturii din Coreea în secolul al VII-lea. Industria de mătase a atins apogeul în anii de după Al Doilea Război Mondial, iar în anii 1950, Japonia era cel mai mare exportator mondial de mătase, atât brută, cât și ca textile, conform lui Ha-Joon Chang în lucrarea sa „Edible Economics.”
Dorința japonezilor nu s-a limitat doar la mătase; ei au vrut să concureze pe piețele industriale avansate, cum ar fi oțelul, construcțiile navale, automobilele, produsele chimice și electronica.
Totuși, țara era dezvoltată din punct de vedere tehnologic, iar fără măsuri de protecție, nu putea concura pe aceste piețe. Guvernul nipon a implementat măsuri de protecție pentru a susține producătorii interni, cum ar fi impoziționarea unor tarife mari pe importurile externe, ceea ce a făcut ca bunurile străine să devină foarte scumpe, și a interzis operarea companiilor străine în aceste sectoare.
În plus, pentru a sprijini firmele naționale, guvernul a impus băncilor să direcționeze creditele către aceste industrii, în loc de a se angaja în activități mai profitabile, cum ar fi creditele ipotecare sau de consum.
Politicile guvernamentale au stârnit controverse atât în exterior, cât și în interiorul Japoniei
Criticii acestor măsuri argumentează că Japonia ar avea mai mult de câștigat dacă ar importa produse precum oțelul și automobilele, concentrându-se în același timp pe producția de mătase și alte textile la care excelau.
Protecția producătorilor ineficienți, precum Toyota și Nissan, prin tarife vamale pentru automobilele externe ar duce la prețuri mai mari pentru consumatori, în loc să le permită accesul la mașini de calitate superioară din străinătate.
De asemenea, prin canalizarea artificială a fondurilor bancare către industrii mai puțin eficiente, precum cea a automobilelor, s-au îndepărtat resursele necesare dezvoltării unor industrii mai productive, cum ar fi cea a mătăsii.
Acest argument are o bază solidă, întrucât, pe termen lung, o națiune poate să își schimbe capacitățile de producție și să devină competitivă în domenii în care în prezent nu se descurcă.
Transformarea economică nu apare peste noapte – necesită investiții în tehnologie avansată, dezvoltarea abilităților forței de muncă și cercetare, însă este realizabilă. Exemplul Japoniei demonstrează acest lucru, cu succesul său în diverse industrii, precum automobilele și electronica.
Japonia nu putea concura pe piața mondială în anii 50, dar a devenit lider global în multe industrii până în anii 80
A fost nevoie de decenii pentru a transforma semnificativ capacitățile de producție ale unei națiuni, iar asemenea schimbări nu pot avea loc fără intervenția guvernamentală. În condiții de liber schimb, companiile slabe sunt rapid suprimate de concurența mai puternică.
Protecția producătorilor dintr-o economie în dezvoltare, în speranța că vor deveni competitivi, este cunoscută sub numele de politica „industriei incipiente.”
Acest concept compară dezvoltarea economică cu procesul de creștere a unui copil. La fel cum protejăm copiii până devin suficient de mari pentru a concura pe piața muncii, așa și guvernele din țările dezvoltate ar trebui să sprijine industriile tinere până acestea își consolidează abilitățile necesare pentru a face față competiției internaționale.
Teoria industriei incipiente nu își are originea în Japonia, ci în Statele Unite, datând din vremea lui Alexander Hamilton, ministrul de finanțe care a pledat pentru protecția industriilor emergente față de concurenții din Europa, pentru a asigura industrializarea Americii.
Hamilton a fost influențat de politicile protecționiste din Marea Britanie, aplicate în secolul XVIII, într-o perioadă în care aceasta își începea ascensiunea economică.
Contrar percepției actuale, atât Marea Britanie cât și Statele Unite au fost extrem de protecționiste în primele etape ale dezvoltării lor economice, adoptând liberul schimb abia după ce au devenit puteri industriale.
Majoritatea țărilor bogate de astăzi, inclusiv Belgia, Suedia, Germania, Franța, Finlanda, Japonia, Coreea și Taiwan, au utilizat protecția pentru industriile incipiente în diverse perioade, contribuind astfel la dezvoltarea lor economică.
Aceasta nu implică faptul că protecția industriei incipiente garantează succesul economic. Asemenea copiilor, industriile incipiente pot eșua în a se dezvolta dacă sunt gestionate prost. Unele țări în dezvoltare au avut politici de protecție exagerate, fapt ce a dus la stagnarea productivității.
Însă țările care au aplicat cu inteligență protecția, precum Japonia și Coreea, au reușit să ajusteze gradul de protecție pentru a încuraja responsabilitatea și eficiența pe măsură ce industriile au crescut.
Fără protecția industriilor emergente, multe dintre națiunile care au fost odată cunoscute ca „firme mici” economice – precum Marea Britanie, SUA, Germania, Suedia, Japonia, Finlanda și Coreea – nu ar fi reușit să devină „jucători mari” pe scena economiei mondiale de astăzi.
