Economistul șef al BNR critică „soluțiile fiscale cu eficiență incertă care nu fac decât să afecteze grupurile sociale”. „Analiștii economici acționează adesea ca lobby pentru sectorul privat”, afirmă Valentin Lazea

Discuțiile recente despre măsurile destinate reducerii deficitului bugetar au scos în evidență o serie de soluții „inovatoare”, rareori sau deloc testate în alte țări ale Uniunii Europene, conform unei opinii exprimate pe blogul Băncii Naționale de Valentin Lazea, economistul șef.

Cu doar câteva zile în urmă, el a subliniat încălcarea unor principii economice fundamentale din partea guvernanților.

În căutarea de noi surse de venituri la buget, Valentin Lazea scrie că oficialii politici au propus impozite neobișnuite, precum taxa de solidaritate sau taxa pe tranzacțiile financiar-bancare, acestea fiind complementare altor taxe deja existente, cum ar fi taxa pe stâlp.

„Astfel de soluții, cu eficiență incertă, nu fac decât să irite sectoarele și grupurile sociale afectate. Un alt aspect de remarcat este că, pe lângă inventarea de noi impozite, modificările fiscale sunt foarte frecvente. Conform studiului „Modificările noului Cod fiscal: inventar și impact (2015-2023)”, realizat de The Tax Institute, în perioada analizată au fost implementate 554 de modificări prin 107 acte normative (Legi, OG, OUG). Ar fi mult mai eficient să adaptăm sistemul fiscal din alte țări în tranziție care au avut succes în stabilizarea macroeconomică”, afirmă economistul șef al BNR, Mugur Isărescu.

Un exemplu de stat ar fi Polonia, care are un context macroeconomic similar cu România, consideră Lazea.

Dacă România ar reuși să colecteze TVA mai eficient (cu 2% din PIB în plus), ar putea să ajungă la nivelul deficitului bugetar întâlnit în Polonia, adaugă el.

Chiar și cu acest scenariu optimist (la care nu se poate ajunge pe termen scurt), rămâne o diferență semnificativă: statul polonez operează cu venituri bugetare de aproximativ 42% din PIB și cu cheltuieli de aproximativ 48% din PIB, în timp ce România funcționează cu venituri bugetare de circa 33% din PIB și cheltuieli de aproximativ 42% din PIB.

Capacitatea fiscală mai mare a Poloniei explică, printre altele, următoarele aspecte:

• Polonia este membru OECD, iar România nu este încă;
• Polonia poate aloca cheltuieli de apărare de peste 4% din PIB, în timp ce România se apropie cu greu de 2% din PIB;
• Polonia beneficiază de un rating de A- din partea agențiilor Standard & Poors și Fitch, cu trei trepte deasupra ratingului BBB- acordat României etc.

În opinia economistului șef de la BNR, diferența de capacitate fiscală dintre Polonia și România poate fi explicată structurally și cultural prin faptul că acolo contractul social nescris dintre cetățeni și stat funcționează în modul ideal: cetățenii sunt dispuși să contribuie mai mult la buget din veniturile proprii, fiind conștienți că și statul va oferi servicii sociale mai multe și de calitate mai bună. Aceasta se datorează educației de bază, dobândite în familie și în școală, a tuturor celor implicați.

Dacă luăm Polonia ca exemplu pentru impozitare, observațiile din anexa de comparație arată că România impune taxe mai mici atât pe capital, cât și pe muncă și consum.

În privința impozitului pe profit, cota standard în Polonia este de 19%, față de 16% în România.

Cotele impozitului pe salarii sunt de 12% în Polonia pentru salariile mici, dar 32% pentru cele care depășesc 10.000 zloți/lună, în comparație cu 10% pentru toate salariile din România.

Dividendele sunt impozitate cu 19% în Polonia, fără deduceri, și cu 10% (sau mai puțin) în România.

Contribuțiile sociale totale (angajat + angajator) se cifrează la 43% în Polonia, față de 37,75% în România.

Cota standard a celei mai importante taxe pe consum, TVA, este de 23% în Polonia, comparativ cu 19% în România.

Toate exemplele de mai sus demonstrează că sistemul fiscal din România nu este excesiv, conform oricărei analize obiective și imparțiale. Problema este că în țara noastră rareori se realizază analize imparțiale, întrucât chiar și cei care ar trebui să le efectueze, analiștii economici, acționează adesea ca lobby pentru sectorul privat.

În concluzie, Lazea observă că taxa de solidaritate, propusă în prezent, nu este altceva decât o formă de impozit progresiv, denumită diferit. Dacă termenul „taxa de solidaritate” sună mai plăcut pentru români decât „impozitul progresiv”, este în regulă. Este important de reținut că, sub o formă sau alta, acesta a fost prezent în economiile cele mai liberale încă din 1842 în Marea Britanie și din 1862 în SUA.

În final, ar fi fost de preferat ca România să evite experimentele fiscale și să împrumute modele care au avut succes în alte țări.