Intelectualul în fața revoluției: despre fascinația pentru distrugere

Un intelectual autentic, orientat spre progres, se dedică marilor cauze ale omenirii: meseria lui este să lupte împotriva nedreptății, iar scopul suprem este o lume în care inegalitatea și exploatarea dispar. În era modernă, intelectualul este perceput ca un actor angajat; cine nu aderă la acest ideal utopic riscă să fie etichetat drept trădător, eretic sau deviaționist.

Egalitarismul și tirania

Nimic nu surprinde mai clar condiția intelectualilor salvatori decât credința lor fermă în capacitatea revoluției de a rezolva, odată pentru totdeauna, dilemele majore ale omenirii. Cu o sensibilitate bine temperată și un temperament umanitar, intelectualul radical poate acumula o energie distructivă în clipa în care elanul său vizează eliminarea oponenților lumii ideale pe care o imaginează. Doar atunci ideile nobile despre viitor se transformă în stigmatizare, condamnare și ură care alimentează resentimentul.

Între acest intelectual și violența revoluționară se întinde o fascinație mesianică. Planul de a corecta imperfecțiunile omenirii poate prinde contur doar prin intervenția statului: forța coercitivă a autorității devine instrumentul principal pentru reîntemeirea unei comunități.

Pelerin al utopiei, îndrăgostit de oameni, dar indiferent la cerințele celor concreți, revoluționarul se vede doar în rolul arhitectului unei lumi curate și sterile. Marxism-leninismul pare să-i ofere cheia pentru deschiderea porții spre paradisul egalității: îndoielile dispar, înlocuite de certitudinea obsesivă a unui ideal.

În fața acestei perspective, suferința, moartea, cruzimea sau exaltarea arbitrarului par să rămână ignorate. Privirea în cauză proiectează o lume dincolo de aspectele vieții cotidiene și se îndreaptă spre cerul viitorului destinat celor drepți și liberi. Restrângerea libertăților și despotismul absolut devin premisele construirii acelui paradis terestru.

Această viziune nu recunoaște realitatea palpabilă: pentru ea devastarea economică și socială a egalitarismului comunist este doar o critică reacționară. Visând la emanciparea oamenilor despre care nu are contact, intelectualul revoluționar acordă statului puteri maxime pentru a decide destinul celor aflați în nevoie. Un anumit sadism al generozității îl însoțește în clipa în care ingineria socială, susținută de brutalitate, intră în mișcare: entuziasmul său devine mistic, căci nicio altă scenă nu poate egala măreția distrugerii în numele egalității și al progresului.

Ideologia este altarul la care se închină cei care disprețuiesc credincioșii. Devoțiunea lor fanatică face să treacă dilemele etice pe plan secund, iar amoralitatea apare ca forma lor superioară de curaj moral. Statolatrii și etatiștii, intelectualii radicali, caută să împingă pe toți cei care contrazic lumina propriilor idealuri în închisoare. Ura intelectuală este obiectivă și neînduplecată.

Politică și nemăsură

Viziunea despre politică a intelectualului radical evocă rigoarea războiului civil: cuvintele sunt instrumente de denunțare și stigmatizare, iar acțiunea civică tinde să organizeze ura. Apelul la umanitate justifică, în mod repetat, crima, teroarea și excesele. Oamenii sunt împărțiți, după logica marxistă sau schmittiană, între cei care merită să trăiască și cei care pot muri. Pentru aceștia din urmă, vechii sau noii radicali nu plâng o lacrimă și nu au un moment de reculegere. Noua stângă preia din nihilismul leninist amoralismul ce dezbină armătura etică a comunității. Relativizarea crimei este efectul acestei alegeri, transformând inamicul ideologic în victimă logică. Canonizarea laică a unor figuri notorii în istorie reflectă această tendință de distrugere și remodelare.

Cât despre tinerețe, este anotimpul spre care se îndreaptă entuziasmul mesianic al acestor preoți laici ai revoluției. Ei elogiază în tinerețe nu doar puritatea unui ideal, ci și curajul de a merge până la capăt pe drumul distrugerii societății. Gărzile roșii, baricadele din '68 și Khmerii adolescenți ai Pol Pot sunt imaginea acestei avangarde a umanității. Elanul inimilor tinere este, pentru totalitarism, un combustibil al violenței ideologice.

Prudenţa, spiritul critic, tradiția, comunitatea, credința, toate acestea sunt, pentru cei ce visează la perfecțiunea idealului, rămășițe reacționare. Drumul progresului este trasat doar de cei care pot citi mersul istoriei. Cei ce se opun trebuie exterminați, fizic sau în efigie.

Cum se poate lupta împotriva orbiri voluntare ce trăiește la fel de intens în era digitală, la fel ca și în veacul trecut al tiraniilor? Sensibilitatea cu care putem înfrunta elanul fanatismului este aceea a lucidității aroniene. Religiile seculare sunt templele în care ura și resentimentul sunt celebrate; dialectic: pluralismul și domnia legii sunt alternativa la pasiunea utopică. Politica la scară umană va fi, inevitabil, opusă nebuniei utopiei și avansului ei.

Spectacolului grandios al violenței revoluționare, viziunea modelată de spiritul lui Raymond Aron, îi contrapun modestia conservatoare a compromisului și a guvernării limitate. Umanitatea nu are nevoie de soldați-intelectuali ai salvării, ci de simplitatea vizionară a guvernării limitate. Perfecțiunii de cazarmă a paradisului terestru îi putem răspunde doar cu imperfecțiunea stoică a destinelor noastre.

Concluzie: analiza evidențiază cum idealizarea totalitară a egalității poate eroda libertățile individuale și comunitare și subliniază necesitatea unei guvernări rezonabile, capabile să asigure dreptate fără excese.