Naționalismul repetat în fața publicului, un spectacol politic însoțit de fapte care încalcă legea

În România există un fir istoric al extremismului: ramuri solide, frunze verzi ale retoricii, dar fructe toxice ale urii. Diana Șoșoacă nu apare ca un fenomen izolat, ci reprezintă o continuare legitimă a unei tradiții politice care a învățat să folosească resentimentul și show-ul pentru a-și consolida poziția în spațiul public.

O combinație letală între grotesc și pericol real

Corneliu Vadim Tudor a lansat acest spectacol politic cu vocea sa explozivă. Liderul înflăcărat a captat atenția prin ostilitatea față de minorități și a ajuns în al doilea tur al alegerilor din 2000 alături de Ion Iliescu. Reacția publicului a fost memorabilă: deși candidatul său nu a câștigat, s-a demonstrat că un discurs agresiv poate mobiliza milioane de alegători.

Dan Diaconescu, prezentatorul de televiziune cu aer circ, a înălțat energia campaniei. OTV a devenit o arenă națională a senzaționalului, iar PP-DD a înregistrat un rezultat bun. Urmarea: promisiuni mari, țipete și spectacol non-stop au arătat că publicul poate răspunde la circ prin vot, nu doar prin râs.

Gheorghe Funar, figura naționalistă atașată la bancile puterii, a încercat să coloreze Clujul în tricolor și să susțină ideea că dacii au influențat istoria universală. A rulat prin mai multe formațiuni, rămânând ca simbol al extremismului provincial, cu celebra lozincă: «ungurii ne fură Ardealul».

Sebastian Ghiță și Bogdan Diaconu au încercat, de asemenea, să construiască o mișcare ultranaționalistă, ostilă Uniunii Europene. Însă ura lor părea lipsită de poveste și de impact mediatic; publicul s-a plictisit și i-a eliminat din scena electorală.

Georgescu, denumit adesea „copy-paste” al legionarismului, a rămas o prezență controversată: un extremist înrăit, gata să recite din doctrinele vechi și să plagieze discursuri ale altor lideri, pretinzând că vorbele sunt adevăruri obiective. S-a proiectat în roluri artificiale din filme și desene animate, iar sprijinul occidental ostil democrației a adus în discuție necesitatea susținerii instituțiilor democratice, nu a vocilor individuale.

George Simion, ultrasul cu cravată, a adus în spațiul public energia unui huligan educat pe stadioane. Deși tonul său este ceva mai moderat, scandalul său constant îl întărește ca lider de galerie cu suficiente ambiții politice, conducând un partid cu vechi tendințe radicale. Cea mai recentă situație a fost marcată de afirmații similare cu cele din vest, despre diverși furnizori, iar Simion a preferat să tacă.

În 2025, Diana Șoșoacă iese în față ca o manifestare centrală a extremismului românesc, reunind elemente din perioade anterioare: vocea agresivă a lui Vadim, spectacolul lui Diaconescu, atitudinile lui Funar, ideile lui Ghiță și Diaconu, nostalgia pentru trecutul fascist al lui Georgescu și dinamismul populist al lui Simion. Toate acestea se canalizează într-un mesaj prorusesc, videoclipuri virale și afirmații irezistibile, rezultând o formulă periculoasă de grotesc și riscuri.

Circulul public nu este oprit de nimeni

Autoritățile par să-și păstreze tăcerea; legile anti-fascism sunt invocate în contexte ceremoniale, iar efectele lor în practică rămân greu de identificat. Procurorii acționează discreți, Parlamentul nu cere ridicarea imunității, iar guvernul vorbește despre îngrijorare, în timp ce atmosfera publică rămâne neperturbată.

Șoșoacă nu mai ascunde opiniile sale în glume: în fața transmisiilor a declarat admirație pentru ideologii controversate, prezentându-le ca modele naționale.

Pentru cei care susțin democrația, această situație nu ține de libertatea de exprimare, ci de încălcări clare ale legilor penale, pe care o instanță independentă ar trebui să le aplice. Dacă fascismul se transpun în spectacol public, iar legea rămâne pasivă, problema nu este doar figura vizată, ci întreaga arhitectură a statului.

În lipsa unei reacții eficiente a statului, vocea civică poate transforma dezbaterea publică într-un mesaj hotărât. Un activist a lansat o campanie pentru ridicarea imunității europarlamentare a Dianei Șoșoacă, semnalând că o parte a societății nu acceptă normalizarea ideologiilor autoritare. Inițiativa poate fi susținută online, prin semnături.