„Nu pot să duc un pahar cu apă la gură, dar pot realiza ceea ce mulți nu îndrăznesc să viseze”. Lupta pentru „normalitate” a unei femei de 36 de ani cu dizabilitate severă

Carmen Vasilescu, în vârstă de 36 de ani, trăiește cu o formă severă de paralizie cerebrală, dar nu acceptă să fie definită de limitările fizice. Recent, la Bookfest, a lansat cartea sa autobiografică intitulată „Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet”. Într-un interviu, Carmen a discutat despre ce înseamnă să-ți revendici viața în ciuda dificultăților.

• „Am scris cu nasul și cu gura, dar mai ales cu sufletul”, împărtășește Carmen despre procesul de scriere al cărții.

Carmen Vasilescu activează în domeniul PR-ului și, în ciuda provocărilor zilnice, a reușit să-și construiască o existență în care nu doar că funcționează, dar și inspiră. Volumul său autobiografic, lansat la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2025, vorbește despre depășirea limitelor impuse de condiția sa, subliniind demnitatea și speranța.

„Am scris cu nasul și cu gura, dar mai ales cu sufletul”, spune ea despre un proces de scriere care a durat mai bine de doi ani și jumătate. Cartea reprezintă o mărturie sinceră despre viața cu dizabilitate, evidențiind frumusețea de a rămâne om între oameni, într-o lume în care prejudecățile sunt adesea mai greu de depășit decât obstacolele fizice.

Ce înseamnă „normalitatea”

Carmen nu se consideră o victimă și nu caută compasiune. Ea solicită doar un spațiu în care oamenii să se privească dincolo de aparențe. „Normalitatea nu înseamnă să fii ca ceilalți, ci să fii tu însuți”, afirmă, iar cartea devine o pledoarie pentru curajul de a fi autentic, chiar și (sau mai ales) când ești diferit.

Lansarea cărții a avut loc în data de 31 mai, la ora 17:00, la standul Editurii Humanitas din cadrul Bookfest, unde au fost prezenți Lidiei Bodea, Alexandru Stermin și Marcel Bartic.

Carmen a discutat despre cum să-ți revendici viața, indiferent de cât de complicat e destinul tău, și despre experiența de a pune totul pe hârtie.

„Cel mai greu mi-a fost să vorbesc despre sentimentele mele”

Întrebarea din titlu nu reprezintă un simplu truc de marketing, ci este esența unei vieți trăite împotriva diagnosticului, explică autoarea. Pentru Carmen, scrisul a fost mai mult decât un act terapeutic, a reprezentat un gest de curaj.

„Sufletul și mintea au vorbit aceeași limbă, iar atunci când asta se întâmplă, nu-mi rămâne decât să le ascult”, spune ea despre cum ideea cărții a apărut într-un dialog cu o persoană apropiată, în momente de tăcere revelatoare. A fost nevoie de o sugestie și Carmen a știut că trebuie să o transforme în realitate. „Și ce bine că am făcut asta!”, adaugă ea, menționând că a scris cartea având în vedere că mulți au trecut prin experiențe similare, fără a avea curajul să vorbească despre acestea.

Carmen nu dorește să devină un model pentru nimeni, ci își propune să determine pe ceilalți să se întrebe ce înseamnă cu adevărat viața. Nu caută laude, nu folosește clișee și nici cuvântul „eroism”. Reflectă asupra propriei experiențe cu vulnerabilitate și luciditate, fără a permite compătimirii. „Cel mai greu mi-a fost să-mi exprim sentimentele”, recunoaște. „Au fost momente în care am crezut că iubirea este o greșeală.”

Când se abordează subiectul diagnosticului, Carmen explică tehnic despre tetrapareza spastică: „Este o formă de paralizie cerebrală cauzată de o leziune, ce conduce la pierderea parțială sau totală a mobilității membrelor și trunchiului.”

„În cazul meu, problema s-a manifestat doar în ceea ce privește membrele, astfel nu pot coordona mișcările acestora.”

Activități care împărtășesc libertatea

Dincolo de explicații, esența rămâne în modul în care Carmen refuză să-și permită trupului să-și închidă sufletul.

„Probabil am reușit să mă conectez cu cei care au perceput sufletul meu și nu carapacea”, afirmă ea. A fost o luptă interioară continuă, o negociere între acceptare și ambiție. „În mine, a existat tot timpul o luptă împotriva gândurilor negative. De fiecare dată când mă confruntam cu acestea, îmi aminteam cât de frumos este să trăiești iubind.”

Așa a reușit să zboare cu parapanta, să sară cu parașuta, să practice scuba diving și să schieze — nu pentru a atrage atenția, ci pentru a simți libertatea.

„Simt o libertate pe care trupul meu nu-mi permite să o experimentez”, recomandă. „Dar paradoxul este că nu pot mânca singură sau ridica un pahar cu apă, dar pot realiza ceea ce mulți nu îndrăznesc să viseze.”

Există zile obișnuite în universul ei? „Nu există așa ceva. Fiecare zi o încep cu zâmbetul pe față, deoarece îmi permit încă o zi în această călătorie frumoasă pe Pământ, încercând să mă bucur cât mai mult de ea și s-o fac diferită de ziua precedentă, fără a permite rutină să se instaleze.”

Conceptul de „normal” capătă sens doar ifis resemnificat. „Normalitatea înseamnă să fii tu însuți, fără a căuta pe cineva care să semene cu tine sau să te înțeleagă. Să ai propriile opinii și să nu te temi de privirile curioase.”

A descoperit pasiunea pentru jurnalism și PR muzical la un eveniment dedicat artiștilor români în Craiova. „A fost dragoste la prima vedere, mi-am dat seama că trebuie să contribui în acest domeniu. E atât de plăcut să mă simt utilă și să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în această lume frumoasă.”

Dizabilitatea în viziunea sa

Atunci când discută despre persoanele cu dizabilități, Carmen își menține vocea constantă, fără a adăuga filtre.

„Dizabilitatea este un prieten cu care trebuie să învățăm să ne înțelegem, să nu încercăm să-l respingem ca pe un dușman. Chiar dacă o privim astfel, există o zicală ce spune că dușmanii trebuie ținuți aproape, nu-i așa? Trăiește-ți viața! Este una singură și nu trebuie să ne supărăm pe ea”, afirmă Carmen.

Carmen are o viziune clară despre cum societatea românească ar putea dezvolta mai multă empatie. „Ce bine ar fi dacă nu ne-ar mai păsa de părerile altora… Empatia provine dintr-un suflet împlinit și nu din cel nefericit, lipsit de realizări. Când sufletul uită să iubească, nu-i rămâne decât să observe întunericul în ceilalți.”

Referitor la lansarea cărții, Carmen menționează că o consideră un nou început. „Am emoții puternice deoarece îmi doresc ca acest volum să ajungă la cât mai mulți cititori, să fie înțeles așa cum l-am scris, cu sufletul. Este o celebrare a luptei mele interne, dar și începutul unui nou drum plin de speranță și încredere!”, spune Carmen.

Pentru Carmen, nu există o pagină preferată în carte. Nu pentru că nu crede în „pasaje-cheie”, ci pentru că își dorește ca cititorul să devină parte din poveste. „Aș vrea ca el să-mi comunice care este pagina sa favorită și motivul.”

Dacă totuși s-ar desprinde o învățătură, aceasta nu este moralizatoare, ci o invitație tăcută, dar puternică.

„Fiecare ființă umană, cu sau fără dizabilități, se confruntă cu momente dificile, pe care simte că nu le poate depăși, nu-i așa? Sper ca această carte să ne trezească tuturor simțul speranței. Să continuăm să sperăm chiar și atunci când ne este greu, pentru că este posibil! Trebuie doar să crezi! Crede în tine!”

Are multe visuri. Unele deja planificate. „Am diverse visuri pe care îmi doresc să le realizez, de exemplu, luna viitoare voi pleca în vacanță la Nisa, unde vreau să experimentez parasailingul. Lista visurilor mele este foarte lungă, dar mă bucur să o descopăr treptat, pe măsură ce devin realitate.”

Dacă este adevărat că nu există „nu se poate”, ci doar frică? Dacă așa este, atunci Carmen Vasilescu nu a scris doar o carte. A deschis o ușă, iar restul depinde de noi.