Un studiu recent arată că am evoluat pentru a alerga, însă rezistența fizică a oamenilor rămâne un mister evolutiv

Un nou studiu publicat în revista Nature zilele trecute aduce în prim-plan o idee evolutivă care rămâne controversată. Se sugerează că oamenii au evoluat ca atleți excepționali. Deși viața modernă în marile orașe ne face mai sedentari, un individ cu o condiție fizică bună care participă la o cursă de maraton alături de un cal va avea, de cele mai multe ori, succes. De ce se întâmplă acest lucru?

Musculatura membrelor inferioare și întreaga structură a corpului uman au evoluat pentru a susține anduranța, nu neapărat forța. Dacă oamenii nu excelează în viteză, ei demonstrează o eficiență remarcabilă în ceea ce privește rezistența fizică, generând astfel o dispută științifică ce durează de cel puțin un secol, referitoare la acest avantaj evolutiv.

Una dintre cele mai populare teorii sugerează că oamenii au evoluat pentru a vâna pe distanțe lungi, asemănându-se cu haitele de lupi, urmărindu-și prada până când aceasta nu mai avea energia necesară pentru a rezista. Această teorie este cunoscută sub numele de „ipoteza alergării de anduranță”.

Cu toate acestea, există unele întrebări și critici la această teorie. De exemplu, nu s-au găsit dovezi în societățile tribale moderne care să susțină această metodă de vânătoare. De asemenea, se observă că energia consumată în timpul alergării este comparabilă cu cea utilizată pentru mersul pe jos, sugerând o ineficiență a raportului dintre consumul de energie și caloriile obținute.

Ipoteza alergării de anduranță și motivele evoluției noastre

Cercetătorii Eugen Morin și Bruce Winterhalder de la Universitatea din Ontario, Canada, și respectiv din California, SUA, susțin că au revelat o parte din acest mister evolutiv. Aceștia au realizat o cercetare amănunțită pentru a descoperi indicii despre societățile în care alergarea de anduranță era folosită ca metodă de vânătoare.

Cercetătorii au identificat peste 400 de grupuri umane din 272 de locații la nivel mondial. Mențiunile disponibile se referă la evenimente dinainte de 1850, provenind în mare parte din notele exploratorilor și misionarilor creștini, în special din perioada 1500-1850.

Un alt aspect important al studiului a fost evaluarea eficienței acestei tehnici. Rezultatele au arătat că alergarea pe distanțe scurte, cum ar fi patru kilometri în urmărirea unei prăzi, este mai eficientă decât mersul pe o distanță mai lungă, cum ar fi opt kilometri. Deși energia consumată este similară, durata urmării se reduce semnificativ.

Un alt motiv pentru care alergarea este considerată mai eficientă este acela că mersul nu obosește prada. Prin urmare, un animal va putea depăși un om într-o alergare rapidă pe distanțe scurte, dar după câteva kilometri se va epuiza, în timp ce un vânător poate continua. Această strategie de urmărire oferă un avantaj în vânătoare.

De asemenea, recompensa energetică obținută din vânarea unui animal de talie medie sau mare depășește cu mult energia consumată de om în timpul vânătorii, aceasta nedovedindu-se eficientă pentru animalele de talie mică. Studiile au identificat și utilizarea acestei metode chiar și la triburile din Alaska și Canada, care vânează elanii prin zăpadă, deși condițiile speciale sunt necesare.

Nu în ultimul rând, susțin cercetătorii, tradițiile sportive care implică alergarea în toate culturile ar putea indica faptul că această practică are rădăcini foarte vechi.

Nu chiar atât de repede!

La prima evaluare, argumentele sunt suficiente pentru a susține această teorie. Totuși, situația este mai complexă. Henry Bunn, un paleoantropolog de la Universitatea din Madison, Wisconsin, subliniază că ipoteza anduranței nu se aplică, de fapt, în zona presupusă a apariției genului Homo.

Acest mediu ar fi putut determina vânatul să dispară printre ierburi înalte. De asemenea, grupurile de vânători care aplicau această tactică ar fi putut să vâneze în principal animalele vulnerabile, cum ar fi exemplarele vârstnice sau bolnave, dar unele situri arheologice au arătat dovezi ale vânătorilor de animale mature.

Un alt argument împotriva ipotezei anduranței este acela că primii reprezentanți ai genului Homo erau mai mult oportuniști decât vânători. Caracteristicile anatomice ale speciei noastre au început să apară cu mult înainte de dingerea vânătorii, acumulându-se încă de la australopiteci.

Așadar, rămâne întrebarea: alergatul este o caracteristică genetică pentru noi? Am evoluat să fim alergători de anduranță? Iar dacă nu, de unde provine rezistența noastră naturală? Aceste misticuri evolutive rămân subiecte de discuție neclarificate.

Sursa foto: profimediaimages.ro