Alegerea lui Ion Iliescu: Gorbaciov și simbolismul unui cuvânt
Într-o vreme când regimul comunist părea impenetrabil în România, Anneli Ute Gabanyi, o politoloagă de origine germană, a descoperit din paginile revistei „România Literară” cum Ion Iliescu indica, subtil, o comuniune de idei cu Mihail Gorbaciov, utilizând un termen interzis în discursul oficial.
Nu am intenția să fac o descriere detaliată asupra lui Ion Iliescu ca politician. Poziția mea în privința sa este deja bine cunoscută prin analizele anterioare.
Mă voi axa pe rememorarea întâlnirilor mele cu Ion Iliescu, fie virtuale, fie fizice, de-a lungul timpului.
Ion Iliescu a intrat în centrul studiilor mele asupra politicii culturale românești în anul 1971. În februarie, același an, el a fost numit secretar al Comitetului Central pentru ideologie și propagandă, o funcție de scurtă durată, fiind mutat ulterior la Timiș ca vice-președinte al Consiliului județean de partid, după demiterea rapidă din postul anterior. Acesta a fost un moment cheie în cariera lui, pe care mi l-a detaliat chiar el ani mai târziu.
După mutarea sa la Iași ca prim-secretar județean, și mai târziu la Consiliul Național al Apelor, monitorizarea lui directă a încetat pentru mine. Totuși, renumele de susținător al artelor a continuat să fie un subiect de discuție între intelectuali, atât naționali cât și în diaspora.
Chiar după ce am publicat în 1975 lucrarea mea despre politica literară postbelică în România, interesul meu s-a mutat spre subiecte politice. Însă, revista „România Literară” a rămas o lectură constantă. În ediția din 1987, am descoperit cum Iliescu utiliza termenul „restructurare”, un sinonim pentru „perestroika”, într-un articol despre creație și informație, păstrând astfel un semnal discret al simpatiilor sale reformiste chiar și în vremuri de cenzură feroce.
Am scris despre cum Ion Iliescu și-a declarat în mod indirect suportul pentru Gorbaciov, prezentând opiniei publice o discreție strategică. Proiectul meu a avut susținerea conducerii americane, deși nu a fost privit cu aceeași deschidere de toți colegii mei.
După plecarea de la Europa Liberă în 1987, și preluarea unui nou rol la Südost-Institut din München, am continuat să analizez relațiile româno-moldovenești. În ciuda interdicției de a intra în România până în 1989, am aflat ulterior că chiar ambasadorul român făcuse visuri de a-mi acorda permisiunea să particip la evenimentele importante, fără succes însă.
Pe 22 decembrie 1989, după ce Ceaușescu a fugit, mi s-a cerut să particip la o emisiune germană unde am explicat că schimbarea regimului a fost orchestrată de figuri pro-sovietice, demonstrând o înțelegere profundă a complexității contextului. Previziunea mea, că Iliescu va deveni lider, s-a confirmat pe măsură ce evenimentele s-au desfășurat.
După revoluție, am finalizat manuscrisul despre acest eveniment și în primăvara lui 1990, am revenit în România după o absență de 25 de ani. Atmosfera revoluționară era încă vibrantă, iar revederea cu personalități din cultură, printre care și Augustin Buzura, mi-a evidențiat schimbările profunde care avuseseră loc.
Odată ajunsă în București pentru alegerile post-revoluționare, am remarcat cum diverse figuri intelectuale și jurnalistice se întâlneau pentru a discuta viitorul țării. Una dintre aceste întâlniri a culminat cu o discuție cu Ion Iliescu, care s-a arătat deschis și zâmbitor, rememorând prietenia sa cu Nikolaus Berwanger.
În discuțiile noastre, Iliescu mi-a vorbit despre Nikolaus Berwanger, un susținător al tinerilor scriitori germani pe care regimul îi supraveghea îndeaproape. Relația lor este epitomică pentru politica de susţinere ambivalentă a artei în acea perioadă.
În iulie 1991, vizita Secretarului General NATO la București mi-a oferit o perspectivă asupra strategiei externe a României post-comuniste. Discursurile oficiale au reflectat diferite poziții privind alinierea țării către occident.
Iliescu mi-a oferit un compliment rar, apreciind echilibrul criticilor mele asupra sa, într-o reflectare a complexității și subtilității politicii românești din epocă.
