Controversa legată de sediul fix și sediul permanent persistă. Cum se pot evita riscurile impuse de ANAF? Ce sectoare sunt afectate?
Companiile implicate în tranzacții în România cu entități străine trebuie să fie conștiente de riscurile asociate atât cu sediul permanent, cât și cu cel fix, în contextul TVA. Controalele ANAF se concentrează în special pe industrii precum farmaceutica, energia electrică, industria auto și sectorul industrial greu, acoperind diverse modele de activitate, inclusiv entități de marketing, suport pentru activități de promovare și toll manufacturing. Deși majoritatea cazurilor sunt soluționate, impactul financiar și operațional pentru companii poate fi semnificativ, implicând plăți de sume considerabile. Aceste subiecte au fost discutate de Dan Dascălu, Partener D&B David și Baias, Adina Vizoli, Director PwC România, și Andrei Iancu, Avocat Senior Coordonator la D&B David și Baias, în cadrul unui nou episod din cadrul PwC Tax Talks.
Urmăriți PwC Tax Talks aici:
Iată câteva statement-uri din acest episod:
În practică, se observă o tendință de a analiza simultan sediul permanent și cel fix, inclusiv în controalele recente. Adesea, această abordare este rezultatul confuziilor între cele două concepte, deoarece prezintă similitudini notabile. Totuși, este îmbucurător că astfel de confuzii sunt corectate, inclusiv prin intermediul soluționării contestațiilor fiscale de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, care restabilește ordinea corect în cadrul normelor legale.
Este esențial să se înțeleagă în mod precis modelul de afaceri și trăsăturile individuale ale sectorului, aspecte care sunt adesea insuficient investigate de echipele de inspecție fiscală. De exemplu, controalele privind sediul permanent au vizat recent industrii cu particularități distincte, cum ar fi jocurile de noroc și sectorul energetic, având concluzii radicale diferite de cele care ar fi fost corecte, din perspectiva noastră. Causa poate deriva dintr-o lipsă de disponibilitate de a analiza specificul fiecărui sector, din diverse motive: restricții de timp, lipsă de personal sau informații, teama de a se abate de la metoda obișnuită, și altele.
Există deseori situații grave în care autoritățile atribuie automat statutul de sediu permanent tuturor veniturilor legate de România, uneori pe baza unei licențe obținute de la autoritățile române, chiar dacă aceasta este emisă pe numele entității nerezidente. Desigur, instanțele judecătorești, inclusiv ICCJ, corectează astfel de abuzuri, dar companiile trebuie să fie pregătite corespunzător pentru a obține rezultatul dorit.
Discuția despre sediul fix a crescut în intensitate în ultimii ani, ca urmare a unei serii ample de controale desfășurate pe sectorul farmaceutic, pe cel al procesatorilor și pe cel al firmelor de distribuție, inclusiv în domeniul energiei.
În cazul inspecțiilor fiscale, se face referire la conceptul de sediu fix pasiv, generat din presupusa creanță a acestui sediu fix prin intermediul serviciilor oferite de compania din România. Mai precis, în cazul companiilor din sectorul farmaceutic și procesatorilor, autoritatea fiscală a concluzionat că aceste servicii se leagă de un sediu fix generat de entitate nerezidentă în România, ceea ce ar conduce la obligația de plată a TVA de către compania din România, ca urmare a reconsiderării locului de impozitare. Totuși, această ipoteză a fost respinsă de CJUE în cazuri precum Berlin Chemie Menarini pentru România și în cazurile Cabot Plastics din Belgia și Adient din România, care au vizat generarea unui sediu fix în structuri de tip lohn.
Pe de altă parte, un sediu fix activ este întâlnit mai frecvent în rândul firmelor de distribuție și traderilor de energie electrică. Din păcate, analiza ANAF este adesea bazată pe premize formale, concentrându-se pe implicarea resurselor umane din România în activitățile de distribuție ale entității nerezidente sau pe accesul acestora în sistemele sale de gestionare. Prin urmare, este necesar să se acorde o atenție specială implementării unor astfel de structuri, mai ales dacă acestea sunt rezultatul unui model operațional schimbat.
Riscurile financiare sunt semnificative și pot avea efecte temporare, având în vedere că companiile nerezidente implicate în aceste situații dețin deja cod de TVA în România, ceea ce înseamnă că un sediu fix nu le-ar adăuga obligații suplimentare de TVA, ci ar permite recuperarea TVA-ului impus entității din România pentru serviciile atribuite.
În concluzie, este important să se acorde atenția necesară modului de desfășurare a activităților în România, dovezile relevante trebuie să fie disponibile și să reflecte corect specificul activităților, iar cunoștințele despre jurisprudența națională și europeană sunt esențiale.
Articol realizat cu sprijinul PwC România.
