INTERVIU: Riscăm să semnăm acorduri cu Rusia care nu au valoare reală / De ce întâlnirile din Alaska și la Casa Albă nu au accelerat încheierea conflictului din Ucraina și ce poate face România pentru a participa la masa negocierilor.

În acest moment, Moscova nu pare să aibă impulsul de a opri ofensiva în Ucraina și tratează negocierile drept o oportunitate de amânare, menținând costuri înalte pentru Kiev și limitând sprijinul militar, apreciază expertul în securitate Iulia Joja, profesor asociat la Georgetown și George Washington.

Summiturile de nivel înalt din Alaska și de la Casa Albă au fost bine primite și au generat promisiuni, dar nu au conturat un drum clar spre o încetare a războiului; în realitate, este greu de crezut că acest lucru se va întâmpla curând, iar Occidentul ar trebui să apese Moscova prin sancțiuni și sprijin suplimentar pentru Ucraina.

Ea a analizat garanțiile de securitate discutate de aliați pentru Kiev și avertizează că, în contextul în care nu s-a înregistrat un istoric solid de respectare a tratatelor, aceste angajamente nu pot fi considerate absolut sigure.

• – Cine crede că Rusia a intrat în conflict la scară largă doar pentru Donbas este foarte naiv. – Regimul rus, prin liderul său și aliații Kremlinului, repetă în mod regulat că e un război de expansiune imperială, iar acest lucru justifică cereri precum cedarea Crimeii și Donbasului pe parcurs. – Din perspectiva Moscovei, o întâlnire Zelenski–Putin ar însemna o recunoaștere a suveranității Ucrainei și ar reprezenta o pierdere strategică pentru Rusia. – Pentru a evita scenariile cele mai negre, România ar trebui să ajute Ucraina să țină Rusia departe de granițele noastre, atât pe uscat, cât și în spațiul maritim. – Lipsa unei poziții clare, publice sau bine definite a României indică necesitatea de a face mult mai mult la nivelul decidenților.

„Faptul că Trump a avut o discuție amicală cu liderii europeni în Washington este o realizare”

Am trăit câteva zile intense: summitul din Alaska, urmat de întâlnirile de la Casa Albă, dar implicațiile substanțiale pentru o soluție de fond rămân limitate, iar de această dată nu pare să existe o concluzie clară privind pașii următori.

Este adevărat că discursul a fost lipsit de substanță practică imediată; totuși, tonul pozitiv indică o deschidere mai mare din partea liderilor europeni decât în mandatul anterior al lui Trump.

Din declarațiile Europei la masa de discuții reiese însă că, deși au existat aprecieri, o parte dintre lideri, sub coordonarea cancelarului Merz, au avut o poziție mai reținută și au formulat un prim pushback serios față de argumentele lui Trump.

În general, discuțiile au relevat două teme: dorința de a avansa spre o pace sustenabilă și preocupări despre principalele obstacole din teren care pot împiedica această evoluție.

La nivel de fond, multe voci au subliniat necesitatea unei axe de cooperare în care problema esențială să fie soluționată, nu doar lăudări la nivel ceremonial.

„Noi, europenii, i-am oferit Rusiei oportunitatea de a se reînarmeza și de a ataca într-un mod mai violent”

Discuțiile s-au axat pe garanțiile de securitate: ce ar trebui să cuprindă ele ca Ucraina să se simtă protejată? – Din partea SUA s-a evidențiat o suprapunere a retoricilor cu Rusia, care insistă să nu extindă NATO spre Ucraina și să garanteze securitatea într-un mod serios.

Este esențial că europenii au adus pe masă propuneri clare – iar printre vocile-cheie s-au remarcat Merz, Macron și Meloni – pentru ca garanțiile să semene cu Articolul 5, deși acesta este notoriu ca instrument de solidaritate, nu neapărat ca o prezență militară automată.

Macron insistă că Articolul 5 nu poate forța trimiterea trupelor, iar cei trei lideri au subliniat că există deja garanții de securitate oferite Ucrainei de către SUA, Marea Britanie și Rusia, iar respectarea lor a demonstrat vulnerabilitatea situației.

De asemenea, Putin a fost primitiv în colaborarea cu SUA, în sensul că Washingtonul nu recunoaște Curtea Penală Internațională, iar acest context complică responsabilitățile participanților.

Problema majoră este riscul ca Rusia să semneze acorduri cu termeni pe care ulterior să nu-i respecte, ceea ce implică costuri înalte pentru contribuabilii europeni.

În această dinamică, istoria arată că Europa a susținut Ucraina și a apărat integritatea europeană, iar acest sprijin ar fi putut fi evitat dacă Minsk 1 și Minsk 2 nu ar fi impus un compromis pe teren.

Totodată, responsabilitatea a fost împărțită: Rusia a primit oportunitatea să se reînarmeze, iar impactul este resimțit în vieți omenești și în costuri economice.

„Războiul se va încheia atunci când Rusia va fi forțată să piardă”

În ceea ce privește soluțiile, specialiștii și factorii de decizie cred că există două direcții comple­mentare care trebuie să funcționeze în paralel: sancțiuni cât mai cuprinzătoare și un sprijin militar consistent pentru Ucraina.

Războiul se va încheia atunci când Rusia va pierde pe teren; în prezent, Moscova nu are pricepere să renunțe, iar negocierile sunt adesea văzute ca o oportunitate de amânare.

Dacă analizăm relația bilaterală Rusia–SUA, liderul american are mijloacele pentru a influența cursul conflictului, iar recente afirmații despre termene limita s-au dovedit flexibile în urma întâlnirii din Alaska.

În ultimele două săptămâni au existat afirmații despre termene stricte, dar ele au fost contrazise în practică, iar încrederea în conducerea americană a scăzut în raport cu Rusia.

În consecință, credibilitatea liderului american s-a erodat în relația cu Moscova, în contextul actual.

„Rusia va folosi această ocazie pentru a amâna negocierile, în timp ce-și continuă războiul”

În mod observabil, semnalele rusești indică faptul că nu sunt dispuși să organizeze o întâlnire Zelenski–Putin în viitorul apropiat, preferând condiții favorabile Rusiei.

În logica Kremlinului, o întâlnire ar însemna recunoașterea suveranității Ucrainei, lucru de care Moscova nu este interesată, dacă nu sunt în prealabil condiții prielnice.

Poporul ucrainean nu va accepta o asemenea soluție, iar amânarea pare a fi preferată de Rusia.

Din păcate, această temă a armistițiului este adesea folosită ca instrument pentru a întârzia, ceea ce indică un tipar pe care Moscova îl poate repeta.

Rusia poate persista în tergiversare și în continuare să comită fapte de război în Ucraina, în timp ce este prezent o ambiguitate în privința progresului negocierilor.

„Cine crede că Rusia a intrat în acest război pe scară largă doar pentru Donbas este foarte naiv”

În aceste condiții, ideea ca Kievul să cedeze întregul Donbas nu ar satisface Moscova; este posibil să ceară și mai multe.

Rusia, prin lideri și purtători de cuvânt, repetă zilnic ideea că este un conflict de amploare imperială, iar cereri expansiviste par să fie obiectivul său.

Europa are suficiente lecții din secolul trecut pentru a evita doborârea anumitor principii în numele păcii, dat fiind că concesiile teritoriale greu se plătesc în zadar.

Este o nouă realitate: dacă s-a cedat Crimeea în trecut, urmată de alte cedări, rezultatul a fost creșterea tensiunilor pe termen lung.

Astăzi, această dinamică poate face realități costisitoare pentru toți în regiune.

„Lucrurile par să meargă mai bine în Europa, iar diferența o face Friedrich Merz”

Este Europa mai capabilă să sprijine Ucraina și să-și asigure securitatea decât în primăvară? Are un plan propriu? Asta întreabă unele analize despre poziționarea europeana la Casa Albă.

Dincolo de retorică, progresul este modest; este nevoie de mai mult decât declarații pentru a prelua inițiativa în încheierea conflictului.

O schimbare reală în ultimul an vine din creșterea munițiilor militare din Germania, un salt în capacitatea industrială de apărare.

Așa cum a fost menționat, Germania accelerează producția de muniție; Rheinmetall și alte activități au arătat că capacitatea industrială a Germaniei poate susține un efort european mai sustenabil.

Franța și Italia susțin Ucraina, iar cazul sancțiunilor a rămas o temă aparte, în timp ce Germania pare să joace un rol activ în consolidarea securității europene.

Nu este vorba doar despre retorică; capacitatea economică și industrială germană poate ghida o abordare europeană coordonată.

Nu este cazul să fim pesimiști: ritmul progresează, dar nu atât cât s-ar dori.

„România trebuie să facă mai mult decât ceilalți”

Dacă analizăm situația, Europa nu poate permite ca un președinte american să-și gestioneze total propriile interese fără a-și proteja propriile membri; UE, în lipsa Marii Britanii, poate înclina balanța într-un sens mai favorabil securității sale rachete și resurse.

România, având o frontieră extinsă cu Ucraina, nu poate spune doar că face cât face ceilalți; este necesar un rol mai activ, cu responsabilitate și leadership sporit al decidenților pentru interesul național.

Este important pentru securitatea națională să ajutăm Ucraina să țină Rusia departe de granițele noastre, atât Marine, cât și terestre.

În situația actuală, faptul că România nu a adoptat o poziție clară sau publică arată că există spațiu pentru o contribuție mult mai semnificativă în coordonarea deciziilor.

Aș sugera un exemplu concret.

„Este rândul României să contribuie în mod egal cu Polonia, Finlanda și statele baltice”

Vă rog, următoarea întrebare vizează în mod direct poziția României:– Vă ofer exemplul Poloniei: buget de apărare de aproximativ 5%, riscând mobilizare totală. Cultura strategică față de Rusia ne lipsește.

Când eram în Europa, colegii mei din think-tankuri poloneze spuneau că nu pot organiza un eveniment european în această săptămână din cauza serviciului militar obligatoriu.

Îmi doresc să vedem, pe lângă resurse, și voința politică mult mai clară, în fața provocărilor rusești, în contextul propagandei.

Polonia este un exemplu clar; Finlanda, cu liderul său Aleksander Stubb, a justificat prezența la Casa Albă, iar România ar trebui să-și intensifice contribuția în mod similar.

El a spus că majoritatea populației are pregătire apărată și o cultură de securitate adaptată, iar țările din nord-est pot oferi dimensiunea necesară pentru propriile interese.

De cealaltă parte, acestea reprezintă doar înlăturări semnificative; Polonia și Finlanda sunt vizate pentru implicare activă, iar România are datoria de a răspunde pe măsură.

Această săptămână de diplomație s-a suprapus cu vacanța oficială, ceea ce complică toate acțiunile.

„Noi depindem de Ucraina pentru securitatea națională”

Harta din Biroul Oval arată România în apropierea zonelor contestate; ce scenariu sumbru poate apărea pentru noi dacă cooperarea cu Ucraina slăbește? Exista riscul ca Rusia să conteste zonele economice exclusive, afectând direct economia noastră.

Chestiunea a fost menționată acum doi ani la NATO-Ucraina, când Bulgaria a protestat față de intenția Rusiei de a închide zona respectivă pentru exerciții; costul exploatării resurselor este semnificativ.

România nu a ridicat încă vocea pe această temă; ar fi timpul să o facem.

Singurul motiv pentru care rușii permit explorări este că Ucraina controlează o parte din Marea Neagră; astfel, România, care nu are graniță terestră directă cu Rusia, depinde în mare măsură de Ucraina.

Securitatea națională românească poate fi afectată dacă nu suntem activi în această chestiune; în practică acest aspect nu este reflectat în planificarea strategică.

Modalitatea de a preveni cele mai negre scenarii constă în a sprijini Ucraina să țină rușii departe de granițele noastre, atât maritim, cât și terestru.

„Nu putem considera că suntem mai aproape de încheierea războiului”

O concluzie clară: summit-ul din Alaska și întâlnirile de la Casa Albă i-au adus pe termen scurt mai aproape de final sau nu? Răspunsul este: nu sigur.

Rusia rămâne partea care nu dorește cu adevărat încheierea conflictului.

Ucraina a acceptat armistițiul fără condiții, în timp ce Rusia continuă negocierile cu cerințe maximaliste.

Din perspectiva Rusiei, Alaska a reprezentat o victorie; lipsa presiunii suplimentare nu face situația mai favorabilă în favoarea încheierii războiului.

În consecință, nu putem afirma că suntem mai aproape de final decât înainte de Alaska; cât timp Rusia nu resimte presiune, scăderea incertitudinii este limitată.

O măsură clară pentru progrese rămâne presiunea strategică asupra Rusiei.

„Rusia va folosi această oportunitate pentru a tergiversa orice fel de negocieri, în timp ce își continuă războiul”

Semnalele rusești indică o reținere în a fixa o întâlnire între Putin și Zelenski, în timp ce Washingtonul vorbește despre posibile contacte, dar realitatea pe teren este diferită.

Din perspectiva Rusiei, o întâlnire ar echivala cu recunoașterea suveranității Ucrainei, ceea ce Rusia nu dorește să acorde fără condiții.)

Rusia probabil ar accepta o întâlnire numai dacă Ucraina ar căuta o înțelegere favorabilă Rusiei, ceea ce Kievul nu poate accepta.

Poporul ucrainean nu ar susține o astfel de concesie, deci este puțin probabil ca discuția să avanseze în aceste condiții.

Din nefericire, tendința de a amâna ramâne o constantă, iar armistițiul devine un obiect de negociere deja preluat în discuții.

Rusia continuă să întrețin războiul și să încalce drepturile internaționale în Ucraina.

„Cine crede că Rusia a intrat în acest război pe scară largă pentru Donbas este foarte naiv”

În această perspectivă, cererea ca Ucraina să cedeze întreg Donbas nu ar putea satisface Moscova; probabil se vor cere mai multe concesii.

Rusia, prin președinte și purtători de cuvânt, insistă că este un război imperial, iar cedările teritoriale repetate au adus numai escaladare.

Europa învață lecții valoroase din secolul trecut: cedarea teritoriilor pentru pace nu s-a dovedit o strategie sustenabilă.

Și lipsa de voleșință politică a fost plătită scumpă în trecut; am fost martorii unei escaladări după astfel de concesii.

Este o realitate: dacă am dat Crimeea, apoi Donbasul, nu avem siguranță pentru viitor, iar costurile vor crește.

În prezent, această dinamică poate costa scump tuturor din regiune.

„Lucrurile arată mai bine în Europa. Diferența este făcută de Friedrich Merz”

Europa este mai bine poziționată să susțină Ucraina și să-și asigure securitatea, iar această evoluție este oglindită de modul în care s-au poziționat statele-cheie la Casa Albă.

Progresul este vizibil, însă rămâne încremenit dacă nu se adaugă și acțiuni concrete pe teren.

Un element distinct în ultimul an este contribuția Germaniei la ridicarea capacității defensive, o schimbare de paradigmă în politica de securitate.

Germania a reluat producția de armament și a anunțat extinderi în industria de muniție, un semnal concret despre intensificarea eforturilor sale, ceea ce afectează și România.

Franța și Italia manifestă susținere pentru Ucraina, iar faptul că sancțiunile nu au fost adoptate cu aceeași neîndoială de toate statele este în atenția factorilor de decizie.

Din perspectiva industrială și economică, Germania este singurul actor capabil să conducă Europa în timp ce se află în legătură strânsă cu obiectivele militare.

Cu toate acestea, este optimist să considerăm că lucrurile se mișcă în direcția corectă.

„România trebuie să facă mai mult decât ceilalți”

Analizând situația, este clar că UE nu poate lăsa să treacă timpul fără a răspunde forțelor americane care nu își vor proteja interesele în mod exclusiv; corpul comunităților naționale trebuie să își asume o contribuție mai activă.

Având o frontieră extinsă în est, România nu poate rămâne în expectativă; este în interesul imediat să-și intensifice eforturile și să arate leadership.

Este de dorit să asistăm Ucraina în a împiedica Rusia să treacă granițele noastre maritime și terestre.

Faptul că România nu are o poziție clară indică că există spațiu pentru acțiuni mai decisive în cadrul forumurilor internaționale.

Poate fi ilustrat cu exemple concrete.

„Este rândul României să-și asume contribuția în egală măsură cu Polonia, Finlanda și balticii”

Vă ofer exemplul Poloniei: un buget de apărare robust și o industrie dezvoltată; există o cultură de învățare în fața Rusiei pe care România o poate adopta.

Colegii mei din think-tankuri poloneze spuneau că nu pot organiza o reuniune europeană în această săptămână din cauza serviciului militar obligatoriu.

Aș vrea să vedem o voință politică mai hotărâtă în fața dezinformării și a presiunilor venite dinspre Rusia.

Polonia rămâne un reper; Finlanda, cu liderul său, a explicat clar importanța securității regionale; România trebuie să urmeze exemplul și să participe activ.

Ei au pregătire militară avansată, iar România trebuie să fie pregătită să contribuie în aceeași măsură.

Din păcate, săptămâna aceasta aglomerată de diplomație a fost suprapusă peste concediile oficiale, ceea ce poate împiedica acțiuni decisive.

„Noi depindem de Ucraina pentru a ne asigura securitatea națională”

Am observat pe harta din Biroul Oval România aproape de zonele disputate; ce scenariu sumbru poate apărea dacă cooperarea cu Ucraina scade? Se discută și despre contestațiile Rusiei asupra zonelor economice exclusive din Marea Neagră.

Acum doi ani Bulgaria a protestat față de încercările Rusiei de a închide zona pentru exerciții; impactul financiar este semnificativ pentru statele din regiune.

România nu a reacționat pe această temă; ar fi momentul să-și exprime poziția, pentru a evita o creștere a vulnerabilității.

Interesul național impune ca România să sprijine Ucraina pentru a distanța rușii de granițele sale, ceea ce ar evita ca armele să cadă în mâinile potențialilor agresori.

În esență, securitatea României este legată strâns de evoluția situației din Ucraina, iar această legătură nu este încă reflectată în planificarea strategică internă.

Modul de a evita scenariile cele mai negre constă în suport pentru Ucraina, pentru a menține Rusia departe de granițe atât pe mare, cât și pe uscat.

„Nu putem considera că suntem mai aproape de încheierea războiului”

O concluzie clară: summit-ul din Alaska și întâlnirile de la Casa Albă ne-au adus mai aproape de final decât acum două săptămâni? Răspunsul este relativ.

Nu, pentru că partea rusă nu dorește încheierea războiului, iar adevăratul expeditor al blocajelor este Moscova.

Ucraina a acceptat armistițiul fără condiții; Rusia insistă pe condiții maximaliste, ceea ce prelungește conflictul.

În această dinamică, Alaska a reprezentat o victorie pentru Rusia, iar fără presiune suplimentară, nu se poate afirma că situația se apropie de final.

Singura măsură clară de progres este presiunea exercitată asupra Rusiei.