„A ajuns în SUA sortând cutii cu ciorapi la o bandă transportoare, similar cu celebrul film cu Chaplin, și a ajuns să predea la facultate”. Am întâlnit un om deosebit: Alin Fumurescu

„Un ochelarist Provenit din Brad, care a trecut prin sărăcie alături de familia lui pentru a evita jocurile de noroc, a devenit unul dintre cei mai apreciați profesori de filosofie politică din America”, menționează profesorul și jurnalistul Mihnea Măruță într-un articol dedicat lui Alin Fumurescu, care a decedat recent la vârsta de 57 de ani în Statele Unite.

Au trecut deja mai bine de o săptămână de când ne-ai părăsit, dragă Fumi. De atunci, îmi strâng gândurile și curajul necesar pentru a scrie despre tine și despre cine erai.

Simt nevoia să împărtășesc cu oamenii câteva fragmente din viața pe care am trăit-o datorită ție.

Ana, fiica ta, a scris despre lecțiile pe care le-a învățat de la tine, iar Cezar și Traian, împreună cu proful tău de filosofie din liceu, vor contribui și ei cu povești.

Dar și eu doresc să mă despart de tine prin acest text, deoarece nu cunosc altă modalitate de a-ți aduce un omagiu, și consider că scrisul este ceea ce ne-a unit; pentru că scrisul contează, spre deosebire de oameni, textul va dăinui.

(Cum am ajuns eu, dragă Fumi, să-ți scriu aceste rânduri? De ce eu?)

Îți voi spune ceea ce nu am avut ocazia să-ți comunic, dar, la sfârșit, tot tu vei avea ultimul cuvânt.

Și, fiindcă te cunosc bine, aștept un semn de la tine, un răspuns, un mesaj.

*

Dragi prieteni, cunoscuți și necunoscuți,

De mult mă frământă această întrebare, iar acum simt că revine și mai intens: cum știi că ai întâlnit un om deosebit?

Când îți dai seama? Care sunt semnele? Despre cine poți afirma, cu certitudine, „am avut privilegiul de a-l cunoaște pe Cutare” sau „am fost contemporan cu X-ulescu”?

Odată ce au plecat, mai ales dacă nu i-am cunoscut, tendința noastră este să imaginăm că marile personalități au fost diferite, că măreția lor era evidentă și indiscutabilă.

De fapt, toți marii oameni sunt, în esență, oameni (vulnerabili) și imperfecți, momente de generozitate și egoism alternează.

Fumi afirma adesea că toți ajung în situații mai puțin plăcute, iar dimineața toți erau afectați de halena bucală.

Fumi este prietenul meu Alin Fumurescu.

Despre el voi vorbi în continuare. A murit pe 11 mai, anul acesta, având 57 de ani. Vreau să vă împărtășesc povestea lui, celor care poate ați auzit doar de numele său, deoarece, sunt convins, Fumi a fost o personalitate deosebită.

Și să începem cu această idee:

1. Fumi era extrem de direct

În special cu prietenii și colegii săi, dar și cu studenții, ba chiar și cu străinii întâlniți întâmplător, Fumi nu se sfia să spună lucrurilor pe nume, uneori cu vehemență, fără a se îngrijora că ai putea fi deranjat.

Paradoxal, toți îi iertam sinceritatea.

Se părea că, în adâncul nostru, aveam nevoie de aceste confruntări directe, care nu erau neapărat adevăruri absolute.

Se părea că, dacă am fi onesti cu noi, am admite că era benefic să nu fim tot timpul menajați, să nu jucăm roluri în fiecare clipă.

Aceasta era o expresie preferată și o atitudine pe care o avea.

Fumi nu-ți ușura viața. Din contră: te provoca și îți ofera o lecție de umilință.

Și, pe termen lung, acest lucru te ajuta foarte mult: îți aducea aminte că nu ești cine știe cine și că există cineva care nu te lasă să te victimizezi sau să te complaci în propria ficțiune.

2. Fumi avea o intuiție rară: înțelegea oamenii

Nu știu cum sau de unde îi venea această abilitate, dar te înțelegea rapid și te analiza în câteva minute.

Îi plăcea să fie provocator, un rol care îi alimenta ego-ul (iar denumirea sa, Fumurescu, sublinia acest aspect!). Totuși, ceea ce era curios și remarcabil acum, după plecarea sa, era că toți aceia care interacționau cu el, și de la care el putea părea agresiv, erau fascinați și apreciază această atitudine.

Fumi adoră discuțiile, petrecând ore întregi, nopți lungi, ani de zile, căutând compania intelectuală.

În redacția de la „NU”, la începutul anilor ‘90, discutăm mai mult decât scriam ziarul. Adunam bere și mâncare, și discutam până dimineața despre toate subiectele, de la politică la filosofie.

Lui Fumi îi plăcea să urmărească seriale precum „Dallas” și ne distra cu umorul său interpretativ.

Nu știu exact cum s-a întâmplat, dar, la vârsta de 24-25 de ani, Fumi era deja complet format pe dinăuntru.

Prin întâlniri semnificative, cum ar fi cele cu scriitorul Marcel Petrișor și cu Vasile Andru, a câștigat perspective esențiale.

Pe când alții abia își deschideau ochii către mari idei, Fumi avea deja convingeri ferme despre viață, moarte, ortodoxie și dragoste.

Era evident că se maturizase devreme, iar în anii după Revoluție nu făcea decât să aplice acele învățături.

3. Fumi era deja un lider decis, vizionar la o vârstă la care alții se căutau în întuneric

Eram doar cu un an și jumătate mai tânăr decât el, dar în perioada primei noastre experiențe de ziariști liberi, el era deja un expert: înțelegea contexte, se orienta cu ușurință, știa ce să ne ceară și cum să controleze lucrurile.

Îmi amintesc, de exemplu, cum, în perioada tumultuoasă de la Caritas, Fumi striga: „Cum putem să criticăm public un joc piramidal dacă noi înșine suntem implicați?”

Ceea ce îi datorez este această perseverență de a merge împotriva curentului, această voință de a rămâne tu însuți, pentru a nu te compromite.

Chiar și când frica era prezentă.

4. Cât despre frică, vreau să subliniez că Fumi a fost poate cele mai curajos om pe care l-am cunoscut

Uneori nebun de curajos, alteori imprudent.

Îmi amintesc o noapte în care, după o discuție îndelungată într-un bar, s-a dus să-și cumpere un hamburger în Cluj, unde taximetriștii obișnuiau să aștepte clienți.

În timp ce mânca, a auzit un grup de bărbați lăudându-se despre întâlnirile lor intime.

Imaginați-vă un tip mic, cu ochelari groși, apropiindu-se de ei și spunând: „Dacă sunteți atât de mândri de realizările voastre, e clar că ați avut cu toții probleme în acest domeniu.”

Nu știu cum s-a terminat acea interacție, dar cert e că a supraviețuit și a ajuns acasă teafăr. Poate că cineva a realizat că greșise și nu l-a lăsat să aibă de suferit.

Dar așa era Fumi.

Într-o altă ocazie, a organizat o pândă de tip cinematic pentru a salva probele despre bișnițarii de valută din Piața Unirii.

Fiindcă autoritățile locale afirmau că „nu au dovezi” pentru a demonstra existența acestora.

După ce a publicat fotografiile, a fost amenințat de cei implicați, dar Fumi, în loc să se retragă, a contracarat și a continuat.

5. L-am admirat întotdeauna pentru curajul său

Fumi avea o voință rară, independent de modul în care te simțeai în prezența lui.

Estimarea sa pentru Brâncuși era evidentă, repetându-le că mai întâi trebuie să atingem excelența în arta noastră înainte de a ne urmări propriile visuri.

După ce a ajuns în America, a muncit din greu, sortând cutii cu ciorapi la o bandă de producție, apoi a devenit îngrijitor pentru a avea oportunitatea de a se înscrie la un program de doctorat.

Aceasta a fost drumul lui spre a-și împlini visul.

6. În America, teza sa despre compromis a fost apreciată cu premiul pentru cel mai bun doctorat în științe politice.

Cartea bazată pe acea teză a fost aleasă printre cele mai bune 25 de lucrări academice publicate în SUA în 2013.

Un ochelarist din Brad, care a cunoscut dificultăți financiare, a devenit unul dintre cei mai respectați profesori de filosofie politică.

Câți români au fost invitați să predea la Universitatea Yale? Fumi a fost unul dintre ei.

A predat nu doar la Yale, ci și la Bloomington, Tulane și Houston, unde a obținut titlul de „tenure”.

7. Este adevărat că despre cei decedați se spune doar de bine? Nu și acum.

Fumi nu era doar ambițios, ci adesea și greu de suportat. Avea fixații, obsesi și îți consuma energia.

Această voință puternică nu venea fără un cost, afectându-i adesea pe cei din jur.

Mă întreb, din nou, în timp ce scriu acest portret, dacă poți deveni cu adevărat o personalitate remarcabilă fără a provoca durere celor care își doresc să te susțină.

Este oare adevărat că succesul și influența sunt de neconceput dacă ești prea atent la nevoile celorlalți?

Îmi pun această întrebare. Dar, privind retrospectiv, Fumi m-a educat în curaj.

Un băiat care caută să-și descopere sinele nu are întotdeauna nevoie de cuvinte scrise, deoarece acelea nu sunt suficiente pentru a trăi.

În anii ‘90, când am început să ne îndreptăm privirea către libertate, când orice părea posibil, Fumi, redactorul meu, mi-a reamintit, „bă, Măruță, noi suntem buni, bă!”.

Îi plăcea să ne adreseze numele de familie, cu un aer de camaraderie.

Dar de unde venea atâta încredere și atâta conștiință a ierarhiilor?

Nu știu. Poate asta este marea personalitate, poate a avut un destin prestabilit sau poate că Fumi a avut un înger îndrăzneț și un demon sofisticat.

8. Fumi și-a dorit să fie medic, dar a fost și ziarist

A studiat medicina, dar între timp a fost și ziarist. A citit și a experimentat mai mult decât oricine.

A plecat în America și a reușit să se integreze. S-a întors acasă frecvent și aduna prietenii la masă, predând atât filosofie, cât și jurnalism.

A trăit conform visului său și a murit în mod conștient.

Fără îndoială, era extrem de interesat de moarte. M-am întrebat, dar nu am găsit un răspuns.

Și-a dorit să moară în picioare, fără a deveni o povară pentru alții. A refuzat să meargă la medic pentru analize.

„Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară”, spunea.

Era împăcat știind că și-a îndeplinit toate datoriile. Îmi doresc să fi fost liniștit.

Era convins că, în fața judecății divine, ceea ce va conta va fi că Alin, băiatul cu ochelari din Brad, care a pășit pe calea viselor, nu a fost niciodată un eretic.

A fost modest în nebunia sa, mândru în înțelepciunea sa, un om cu totul unic în viața noastră.

Rămas bun, Fumi!

Îngerul tău să te ocrotească sub aripa lui neînfricată.