Adevărata lecție a unei femei modeste: ce merită să ne amintim cu adevărat
Miercuri am ajuns la Palatul Cotroceni, unde corpul neînsuflețit al fostului lider Ion Iliescu a fost depus, și am ascultat cum mulți dintre cei prezenți l-au numit cel mai admirat șef de stat al României. Iliescu a fost înmormântat cu onoruri militare, dar astăzi am aflat și de trecerea în neființă a Rodicăi Coposu, ultima dintre surorile lui Corneliu Coposu. În timp ce Iliescu este celebrat cu ceremonii și zi de doliu național, moștenirea lui Coposu este cu ușurință uitată, ceea ce ne arată ce prețuim cu adevărat.
Odată cu plecarea lui Ion Iliescu, s-a declanșat un reflex național de comemorare formală. Am fost, de asemenea, prezent la Palatul Cotroceni, unde s-a adunat o mulțime de oameni pentru un ultim omagiu. Unii l-au considerat pe Iliescu „cel mai bun președinte al României” și „aducătorul stabilității”, o imagine promovată rapid de politicienii care s-au grăbit să-i aducă laude convenționale.
Acest val de admirație publică, în care politicieni și ziariști s-au înghesuit să-i lustruiescă imaginea, mă determină să îmi amintesc de altcineva: Steluța Lucia Rodica Coposu, sora lui Corneliu Coposu, a cărei moarte a avut loc joi, în zi de doliu național pentru Iliescu. Rodica Coposu a plecat fără transmisiuni directe și fără bocete de partid.
Cei care simt astăzi lipsa lui Iliescu îi datorează adesea ascensiunea lor. Personal, îi datorez Rodicăi Coposu și surorii sale, Flavia, o fracțiune semnificativă din evoluția mea. Fiind tânăr jurnalist, le-am vizitat frecvent în locuința lor centrală din București. Primeam cafea, bomboane cu marțipan și povești complexe, greu de pătruns pentru cineva crescut în anii '90, când Iliescu era văzut ca unchiul prezidențial. Ele mi-au vorbit despre discreție, rușine și demnitate, evitând cu grijă expunerea publică: „Ne ferim să fim pe bloguri, să nu enervăm publicul”, o mentalitate rară în România care dă lecții pe rețelele sociale.
Rodica și Flavia Coposu au fost surorile lui Corneliu Coposu, faimosul lider al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat și oponent crucial al lui Iliescu după anii 1990. Corneliu Coposu, deținut politic timp de 17 ani, a fost secretar personal al lui Iuliu Maniu și co-fondator al Convenției Democrate Române, singura alianță care a învins PDSR-ul lui Iliescu în alegerile din 1996.
În zilele petrecute alături de Rodica și Flavia Coposu, mi-au povestit cum fratele lor a fost exclus din televiziune pe 22 decembrie 1989. Îmi povesteau cum Iliescu și colegii săi l-au respins pe motiv că orice altceva era preferabil. Cum, pe 29 ianuarie 1990, protestatarii aduși aveau un sicriu pe care scria numele lui Coposu. Cum, în iunie 1990, minerii le-au devastat casa căutând valută și droguri, dar au găsit doar dulciuri, pe care le-au aruncat și mâncat printre resturi. Au primit amenințări obscene, iar casa le-a fost incendiată.
Rodica Coposu mi-a dat o lecție simplă: când cineva țipă la tine, răspunde cu calm. Așa a reușit să calmeze minerii care strigau la geamul lor.
Familia Coposu a înfruntat nu doar agresiuni simbolice, ci și fizice. Acești oameni nu au cerut niciodată dreptate în show-uri televizate și nu au negociat un loc în istorie. Poate tocmai de aceea, România i-a uitat rapid.
În timp ce unii regretă astăzi pierderea arhitectului tranziției controversate, eu mă simt recunoscător acestor femei – Rodica și Flavia Coposu – pentru lecțiile lor. Într-o țară ce persistă în a-și clăti trecutul cu ceremonii oficiale și a transforma orice comemorare într-o iluzie de masă, avem datoria minimă de a aminti cine a rezistat în tăcere și cine a câștigat vociferând. Asta am învățat de la ele.
