INTERVIU. În ziua funeraliilor lui Ion Iliescu, reacția „femeii în rochie albastră”, simbol al mineriadelor: „Văd tineri de 40 de ani care se opun democrației”

O fotografie rămâne emblematică pentru evenimentele din 13-15 iunie 1990: o femeie în rochie albastră, prinsă între minerii înarmați cu bâte. Imaginea ridică întrebări acute: unde este dusă femeia și ce destin o așteaptă?

• Imaginea a fost realizată de Andrei Iliescu, corespondentul France Press în România din 1990. Victima, Ioana Izabela Odor, a fost denumită „femeia în rochie albastră” de regretata jurnalistă Iulia Marian, care i-a publicat povestea în PressOne cu un deceniu în urmă. În fața suferinței ei și a celor care au trăit evenimente asemănătoare, convingerile femeii despre prezent sunt de interes public.

Ioana Izabela Odor are acum 74 de ani și își petrece timpul urmărind evenimentele politice de acasă, fiind imobilizată din cauza unei proteze la șold. Ea își exprimă îngrijorarea față de oponenții democrației din România: „cred că încă există forțe care vor să blocheze democrația”, a declarat ea jurnalistului.

Fosta cercetătoare speră ca dosarele referitoare la Revoluție și Mineriade să fie duse până la capăt după dispariția lui Iliescu, spunând cu tărie că trebuie să se afle adevărul.

Dosarele Revoluției și Mineriadei au avut o istorie complicată în justiție, fiind când închise, când redeschise. În aprilie, dosarul Mineriadei a fost repus pe rol, iar cel al Revoluției a fost retrimis procurorilor pentru refacere.

„Iliescu a fost un lider care a provocat mult rău”

– Cum vă raportați la figura lui Ion Iliescu?– Izabela Odor: Nu am avut niciodată simpatie pentru Iliescu. Îl percepeam ca pe un simplu activist de partid, înainte de a deveni ținta minerilor. De când a apărut pe scena politică, mi s-a părut un lider ales greșit. Totuși, a fost ales de popor.

– Care este opinia dumneavoastră despre funeraliile cu onoruri militare și ziua de doliu național pentru Iliescu?– Nu cred că merită astfel de onoruri. Totuși, unii intelectuali afirmă că, fiind șef de stat, trebuia respectat formal. Nu pentru meritele lui, ci pentru postura oficială.

– Cum ar trebui să fie Ion Iliescu reținut în istorie, după părerea dumneavoastră?– Așa cum a fost: un lider care a cauzat rău. Deși a trecut țara spre democrație, a impus multe măsuri antidemocratice.

„Iliescu credea că proprietatea privată nu e importantă”

– La ce decizii nedemocratice vă referiți?– Spunea că proprietatea privată „este un moft”. Afirmațiile acestea rămân în istorie ca mari greșeli. Sau când menționa că minerii doar aranjau florile în Piața Universității. Locuiam în apropiere și am asistat la evenimente. Am protestat și eu, scandând împotriva lui Iliescu.

Am văzut cum minerii băteau un bărbat în vârstă, ceea ce mi-a atras atenția. L-au rănit grav, umplându-l de sânge.

„Am ajuns acolo și m-am trezit ținta violenței”

– Cum s-a desfășurat scena surprinsă în acea fotografie?– Mergeam spre serviciu, spre Institutul de Metrologie, și m-am nimerit în Piața Universității dimineața devreme. Fiind martoră la violențe, am intervenit, strigând împotriva a ceea ce vedeam ca o caricatură a democrației.

Din senin, cineva îmbrăcat în albastru, dar nu ca miner, mi-a reproșat de ce nu sunt la muncă. Apoi am fost atacată de alții în salopete negre, care m-au prins în mijlocul lor.

Am fost lovită cu o bâtă din cauciuc, încercând să mă apăr. Eram revoltată, dar am ajuns victimei violențelor fără să mă aștept.

Mai multe femei din zonă, ostile Pieței Universității, le-au încurajat. Am fost dusă spre Hotelul Intercontinental, unde am căzut în graba lor.

„În hotel am întâlnit alți oameni răniți”

– Ce s-a întâmplat în vestibulul hotelului? – Odată ajunsă acolo, mi s-au aruncat în față mai mulți bărbați și femei răniți. Cu o atitudine mai blândă, un bărbat prezent acolo a încercat să mă calmeze și să verifice cine sunt.

După ce a aflat toate detaliile, mi-a permis să plec, observând că situația era nejustificată.

În piața plină de mineri, m-a ajutat să traversez, sfătuindu-mă să tac, arătându-mi o brumă de protecție în acele momente tensionate.

El a spus că minerii sunt greu de controlat după ce au ieșit din mină, îndemnându-mă să nu mai strig.

„Cine era inginerul care m-a protejat?”

– L-ați văzut pe bărbatul care a fost amabil cu dumneavoastră?– Purtând pantaloni gri și o cămașă albă, m-a prezentat ca inginer, dar nu am reținut numele. M-a condus până în apropiere de locuința mea.

Mi-a sugerat să mă întorc acasă, iar eu, deși lovită, nu resimțeam fiecare durere imediat.

Pe Calea Victoriei, niște femei cu sacoșe m-au întâmpinat. Le-am spus că am fost agresată, însă reacțiile lor au fost indiferente sau ostile.

Odată ajunsă acasă, vecinii mei au fost ajutor de nădejde. M-au îngrijit și m-au dus la medicina legală. O doctoriță de acolo mi-a sugerat să depun o plângere.

„Ce impact a avut APADOR-CH?”

– Ați acționat în vreun fel?– Am oferit o declarație la Grupul pentru Dialog Social, iar documentele au fost incluse într-un raport mai amplu pentru Comitetul Helsinki, APADOR-CH. În institut, am aflat că poza mea a apărut în „Lumea liberă românească”, venită din SUA.

Iulia Marin și povestea „femeii în rochie albastră”

– Erați deja cunoscută...– Mi-au multiplicat imaginea din ziar, fericiți că cineva din laborator se împotrivea lui Iliescu. Datorită sprijinului colegilor, am depășit momentele dificile.

Totuși, acum aproape un deceniu, o ziaristă tânără mi-a luat un interviu, denumit „Femeia în rochie albastră”.

– Interviul a fost publicat pe PressOne, iar jurnalista Iulia Marin l-a realizat.– Da, îmi pare rău să aud că a plecat dintre noi. Dumnezeu s-o odihnească.

– Aveți amintiri despre cineva care v-a sprijinit atunci când ați fost atacată?– Nu, nimeni nu mi-a luat apărarea. Ba chiar, alte femei vociferau ca să fiu lovită.

– Cine erau aceste femei?– Una era de vârsta mea, cealaltă mai tânără. Amândouă erau prezente în seara anterioară la proteste, totuși nu au empatizat, ba chiar au incitat minerii.

„Schimbările nu au adus niciun progres tangibil”

– Ați urmărit dosarul Mineriadei?– Da, deși am depus plângere, simțeam că procesele stagnau. Sper ca după dispariția lui Iliescu, adevărul să iasă la lumină.

– Cine a venit să vă întrebe despre acele evenimente?– Acum trei ani, câțiva tineri procurori m-au abordat. Am relatat iar povestea și am trimis documentele cerute. Am reacționat cu scepticism față de justiția post-comunistă.

– Credeți că încă mai purtăm ca societate costul mineriadelor?– Intervențiile și discursurile lui Iliescu au avut un ecou negativ în Occident și ne-au afectat profund imaginea.

„Forțe care încearcă să deturneze democrația nu au dispărut”

– Mai sunteți interesată de scena politică actuală?– Deși funcționez limitat fizic, urmăresc noutățile politice constant de la televizor.

– Care este viziunea dumneavoastră asupra evoluției politice?– Observ, din ce în ce mai clar, existența unor forțe subversive care încearcă să saboteze democrația. Încercările lor nu au avut succes real, dar amenințarea persistă.

– De unde credeți că provin aceste forțe?– Posibil, moșteniri din vechile structuri sau generații ulterioare. Sunt indivizi care nu înțeleg sau nu doresc un sistem bazat pe merit.

– De ce credeți că Iliescu nu a fost condamnat în instanță?– Rădăcinile fostei securități și nomenclaturi au rămas influente. Poate că, abia acum, când Iliescu a plecat dintre noi, justiția va opera mai corect. Sper că și cazul meu va vedea lumina unei evaluări corecte.

Nevoia de a cunoaște adevărul persistă, mai ales când vedem tineri cu viziuni anti-democratice.

Jurnalistul Gabriel Bejan oferă, săptămânal, o analiză echilibrată asupra evenimentelor globale și naționale. Dacă sunteți interesați de o perspectivă informată asupra știrilor, abonați-vă la meșteșugita sa sinteză de marți: „Rațiunea, înapoi!”.