„Am descoperit că persoana la mormântul căruia mergeam cu flori și lumânări… era TATĂL meu.” Fiica unui erou al Revoluției își povestește viața după moartea lui Iliescu

Ion Iliescu este înmormântat joi, cu onoruri militare. În urma lui rămân numeroase întrebări fără răspuns și tragediile copiilor lăsați orfani în timpul Revoluției. Astăzi vă prezentăm mărturia unui astfel de „urmaș”, un copil ce avea doar un an și jumătate când și-a pierdut tatăl luptând pentru libertate. Este povestea unei familii a cărei soartă s-a schimbat dramatic pe 21 decembrie 1989, o poveste despre pierderea tatălui și suferința celor care au rămas în urmă.

În urma unui articol publicat pe site-ul TDM, „Ce îi spui copilului când te întreabă dacă Ion Iliescu era un om bun?”, Cosmina Merca, fiica unui erou din Cluj-Napoca, a lăsat un comentariu emoționant: „I-am spus copilului meu demult că Iliescu este unul dintre cei responsabili pentru moartea bunicului ei, care niciodată nu a fost pedepsit pentru crimele lui. Când eu aveam un an, tatăl meu a murit în Revoluție, iar toată viața mea am așteptat să se facă dreptate pentru el și pentru cei peste 1.140 de eroi ai Revoluției. Dreptatea nu a fost făcută niciodată... călăii din acea vreme dispar pe rând, după ce au trăit liniștiți, pe banii statului. Dar justiția divină îi așteaptă!”.

Publicația a contactat-o pe Cosmina Merca pentru a-i afla povestea. Ea avea doar un an și patru luni când tatăl său a fost ucis în timpul Revoluției. La mai bine de treizeci de ani de la acele evenimente, TDM publică mărturia sa integrală, așa cum ne-a fost transmisă. Cosmina începe: „Nici nu știu de unde să încep... Dacă aș povesti toate consecințele, s-ar putea scrie o carte...” Ne împărtășește câteva amintiri prețuite (în mare parte relatate de mama și sora ei) despre tatăl său, Eroul Aurel Merca.

„Avea 33 de ani și era total împotriva comunismului”

„Ascultând Europa Liberă despre evenimentele din Timișoara, tatăl meu, Aurel Merca, i-a spus mamei că, dacă și la Cluj izbucnește revolta, va ieși pe străzi. Din povestirile mamei, el era sătul de situația actuală și de lipsuri. Avea doar 33 de ani și era complet împotriva comunismului. Mama l-a sfătuit să fie calm, să stea acasă, deoarece avea doi copii de care să aibă grijă. Eu aveam atunci 1 an și 4 luni, iar sora mea, 7 ani.

Totuși, pe 21 decembrie, și-a ținut promisiunea: imediat ce a auzit că armata a intrat în oraș, a plecat direct spre Centru de la muncă – locul unde avea să-și piardă viața. În după-amiaza acelei zile, el și alți eroi au fost uciși în fața hotelului Continental din Cluj-Napoca. A fost împușcat în zona subrațului, glonțul ajungând la inimă. Mama l-a așteptat... dar, trist, nu s-a mai întors acasă. A aflat abia a doua zi că el era la morgă.

„Abia după ani mi-am dat seama că cel căruia îi duceam flori și aprindeam lumânări… era TATĂL meu”

Anii care au urmat au fost grei pentru familia noastră. Mama, o văduvă tânără la 29 de ani, eu foarte mică, și sora mea, mai mare, dar neînțelegând de ce tata nu revine acasă. Mama a căzut într-o depresie adâncă, iar noi toate am suferit enorm din cauza situației.

Au fost nopți nesfârșite când, alături de sora mea, o auzeam pe mama plângând și strigându-l. Mi-au trebuit ani întregi să înțeleg ce se întâmplă, de ce în fiecare an, pe 21 decembrie, mama ne ducea la Cimitirul Eroilor; de ce se adunau acolo atât de mulți oameni: civili, soldați, preoți, reprezentanți ai statului. Nu pricepeam de ce oamenii ne priveau cu atâta milă… În timp am realizat că cel căruia îi aprindeam lumânări și îi duceam flori… era TATĂL meu.