Până să devin mamă, consideram că iubirea este un șablon de completat fără a depăși limitele. Apoi, el a venit pe lume.
Dimineața e încă tăcută. Acea liniște pe care o experimentez zi de zi de la 8:30, când intru în casă după ce am dus ultimul copil la școală, până la 11:30, când trebuie să plec să-l aduc pe primul, este perturbată numai de zumzetul aspiratorului. Îl car după mine, concentrată pe curățenia din fața mea. Un poc se aude, iar oglinda de pe ușa dulapului din dormitor pare că s-a crăpat în colțul de jos. Iarăși mă vor certa toți, de parcă eu nu știu că nu sunt atentă, de parcă aș putea să mă întorc în timp și să evit incidentul. De altfel, și eu reacționez similar. Aruncăm cuvinte fără sens, conștienți că nu aduc vreo soluție. În familia noastră cunoaștem bine cum să procedăm, mai ales când e vorba de acțiunile altora. Uneori, iubirea se transformă în nemulțumire și aroganță, un ton superior pe care, mai târziu, regretăm.
Dimineața e ca toate celelalte din ultimii 15 ani. Pe birou, laptopul deschis mă așteaptă – el nu are opțiuni. Un singur tab deschis: un document Word cu câteva rânduri începute și abandonate, pentru că nu am mai suportat praful care se aduna pe parchet. De câte feluri este iubirea? scrie pe un post-it galben pe care l-am lipit acum mai bine de o lună pe marginea ecranului. Promit să mă ocup și de asta. Când voi termina cu aspiratul, curățenia, gătitul, luatul copiilor de la școală și alte sute de activități pe care aleg să le fac în locul celor care mă pasionează cu adevărat. Ce înșelătoare e lipsa de timp.
Simt că fiecare dintre cuvintele mele este o minge de squash ce ricoșează din zid înapoi în mintea mea, zbang, zbang. Lumea pare că are mereu treburi mai importante, iar tot ce am de spus, grijile și fricile mele, sunt importante doar pentru mine. Pentru ceilalți, sunt doar fărâme anemice de praf ce plutesc pentru un timp și apoi se așează, așteptând să fie aspirate, împreună cu alte milioane de particule.
*
Până de curând, am crezut că iubirea are o singură formă. Fie că se referă la eros, agape, philia sau storge, iubirea rămâne iubire. O am văzut ca un șablon de completat, simplu, la fel ca la grădiniță, când educatoarea le cere copiilor să coloreze în liniile trasate. Acel singur tip de iubire am dus-o, până când un moment de criză, un moment care vine brusc și te zguduie, mi-a arătat că iubirea poate exploda asemenea unui vulcan. Iubirea mea a devenit mai profundă, mai intensă. Poate că ceea ce s-a schimbat nu este iubirea însăși, ci perspectiva mea asupra ei.
La 45 de ani, am trei copii și am descoperit că a fi mamă este cea mai provocatoare dâră pe care am experimentat-o vreodată. Este incomparabil mai intensă și mai erozivă decât toate sarcinile profesionale pe care le-am avut, care mi-au consumat resurse prețioase – ore, zile, ani. Am crezut multă vreme că epuizarea și grija sunt cele mai dificile. Oh, grija – un cuvânt ce nu rezonează deloc, dar îmi împovărează inima, întrebându-mă dacă totul e în regulă, cu fiecare răceală, pneumonie sau bronșită care amenință și așteaptă să se întâmple. Iubirea transformă îngrijorarea în nopți nedormite. Uneori, parcă se multiplică pentru fiecare copil și pentru fiecare gând ce nu mă lasă în pace.
Am o familie formată din trei copii și un soț cu care împărtășesc neliniști și temeri. La un moment dat, o colegă mi-a spus: ,,Îmi imaginez cât îți este de greu.” Eu nu am copii, dar am o pisică. Mda, o simt că nu-mi cere să o iau la o anumită oră, nu așteaptă să o duc la alte activități, în timp ce eu alerg fără odihnă.
Pe măsură ce copiii cresc, viața devine mai ușoară. Îmi pot permite nopți de somn întregi și realizez că sunt capabilă de multe; sunt tânără și pot depăși obstacolele. Iubirea se transformă în încredere, bucurie, călătorii, plimbări și momente de liniște. Până într-o zi când, din senin, o lovitură se abate asupra noastră.
Victor mi-a spus într-o zi că a plâns la școală, iar instinctul meu de mamă s-a activat imediat. ,,Cine te-a supărat, puiule?” am întrebat, pregătită să mă lupt cu orice provocare. ,,Sunt un prost, am luat o notă mică la Științe”, a spus, iar reacția mea a variat. L-am îmbrățișat, iar realitatea este că, deși e doar o notă, contează. Este un semn al diversității copilului meu, care aduce cu sine un bagaj de emoții și provocări. Toți copiii mei sunt speciali, iubirea pentru ei fiind profundă.
Victor întâmpină dificultăți cu lucruri simple, cum ar fi să-și lege șireturile, având parte de accidente. Se luptă și să facă față la dentist, care devine o adevărată provocare.
Scrisul lui e anevoios, cu litere inversate și silabe care se pierd, iar caietele lui sunt pline de tăieturi și rânduri sărite. Chiar și cititul este o provocare, de multe ori inventând cuvinte pentru a depăși complexitățile celor deja existente.
Întrebările de deducție sunt adesea rateuri pentru el, părând că ar putea ajunge politician. Explică cu multe detalii fără a comunica esența. Gândurile lui sunt un tumult, iar mama nu poate înțelege haosul din mintea lui. Așa cum a descris un specialist, gândirea lui este asemenea unei autostrăzi aglomerate, unde e greu să discerni direcțiile.
Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.
Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială care publică povești reale despre iubire în diverse forme. În fiecare dimineață de duminică, te invităm să descoperi o nouă poveste care redefinește conceptul de iubire. Dacă ai o poveste reală și unică ce explorează complexitatea relațiilor contemporane, nu ezita să o împărtășești echipei editoriale.
Articol scris de Ramona Micu
Parteneriat media
