Primul caz de decădere din drepturile părintești pentru alienare parentală
Judecătoria Sectorului 1 și Tribunalul București au decis, printr-o hotărâre definitivă, decăderea din drepturile părintești a unui părinte, în urma abuzului psihologic sever exercitat asupra minorului, manifestat prin alienare parentală, comportamente abuzive și neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor parentale, afectând grav interesul superior al copilului și punându-i sănătatea și dezvoltarea în pericol.
Odată cu adoptarea Legii nr. 123/2024, instanțele judecătorești aplicau deja sancțiuni părinților care practicau alienarea parentală, inclusiv prin pierderea locuinței copilului.
Decizia de decădere din drepturile părintești pentru alienare parentală, catalogată drept abuz psihologic, reprezintă o premieră, instanța adoptând această soluție înainte de modificările legislative aduse prin Legea nr. 123/2024. Astfel, legiuitorul pare să fi ratat ocazia de a se alinează la soluțiile deja stabilite în practică.
Sindromul alienării parentale, investigat de psihologi americani încă din anii 1990, a fost recunoscut internațional și a fost integrat în legislația din multe state, inclusiv în România.
În general, alienarea parentală are ca obiectiv obținerea sau menținerea custodiei de către părintele alienator, fără a-l implica pe părintele alienat, excludându-l din viața copilului. Aceasta poate afecta nu doar relația dintre părinte și copil, ci și legăturile cu familia extinsă și prietenii.
Jurisprudența națională și cea europeană a evidențiat numeroase încălcări ale dreptului la respectarea vieții private și de familie, stabilind că alienarea constă în manipularea emoțională a copilului, îndoctrinarea acestuia pentru a-l face să perceapă celălalt părinte ca un dușman. Alienatorul poate discredita celălalt părinte în fața copilului, limitând contactul și controlând activitățile pe care acesta le desfășoară în compania părintelui alienat.
Alienarea parentală este o formă de abuz emoțional asupra copiilor, împotriva căreia aceștia nu au capacitatea de a se apăra. Fenomenul poate apărea indiferent de sexul părinților sau de educația acestora, și afectează profund capacitatea copilului de a discerne corect între bine și rău.
Expertiza psihologilor este esențială pentru identificarea cazurilor de alienare parentală, care pot fi stabilite pe baza evaluărilor psihologice efectuate la cererea instanței.
Este important de menționat că refuzul minorului de a interacționa cu un părinte nu constituie automat alienare parentală, mai ales dacă refuzul este rezultatul unui abuz demonstrat.
În cazul specific analizat, instanța a dispus decăderea din drepturile părintești, având în vedere că părintele alienat nu mai avea contact cu copilul de doi ani, fără o justificare validă.
Cercetările arată că părinții care practică alienarea acționează cu scopul de a atrage copilul de partea lor în campanii de distrugere a relației cu celălalt părinte.
Manifestările sindromului de alienare parentală includ diverse comportamente ale părintelui alienator, cum ar fi condiționarea afectării copilului, retragerea afecțiunii și așteptări nerealiste.
Printre formele de manifestare se numără responsabilizarea excesivă a copilului și supra-protecția, iar părintele alienator cultivă frica copilului față de celălalt părinte.
Psihologul are sarcina complexă de a identifica aceste cazuri de alienare, iar instanțele judecătorești trebuie să adopte măsuri adecvate în interesul minorului.
Se observă că alienarea parentală are efecte profunde asupra copiilor, ceea ce necessită intervenții terapeutice pentru a înlătura aceste efecte, în ciuda lipsei de psihologi specializați în acest domeniu.
Soluția recentă de decădere din drepturile părintești pentru alienare parentală poate fi un semnal de alarmă pentru părinții alienatori, îndemnându-i să reevalueze comportamentele lor, având în vedere că abuzurile de astăzi pot genera abuzatori în viitor.
Articol scris de Cătălina Dicu, Senior Partner la STOICA & ASOCIAȚII.
Conținut realizat cu suportul STOICA & ASOCIAȚII
