Când are un copil nevoie de psihoterapie: de ce este util să cerem sprijin încă din primele semne și ce semne să monitorizăm în funcție de vârstă

În realitate, numeroși copii ajung la un specialist abia după ce manifestările fizice le atrag atenția părinților: dureri recurente de stomac sau de cap, greață la început de zi, palpitații sau oboseală, iar investigațiile medicale nu identifică o cauză. Acesta este fenomenul de somatizare, adică modul în care emoțiile se transformă în simptome corporale. Este frecvent în copilărie și poate ascunde anxietate, stres legat de școală ori dificultăți în relații. Intervenția timpurie reduce suferința și poate preveni cronicizarea problemelor. În rândurile de mai jos explicăm când un copil are cu adevărat nevoie de psihoterapie—semne clare, nu temeri ale părinților!

„Fiica mea se retrage în camera ei, plânge des și evită să socializeze. Are 12 ani.” „Un adolescent de 16 ani suferă de insomnie și și-a pierdut interesul pentru activități pe care le considera plăcute înainte – sport, joacă cu prietenii, nu mai iese. Notele au scăzut…” „Copilul meu are tantrumuri intense și îndelungate, iar calmarea lui durează mult.” „Am un băiat de 7 ani care se plânge zilnic de durere de burtă înainte de școală, deși analizele sunt normale.”

Toate aceste situații pot semnala stres emoțional, iar recomandările profesioniștilor sunt să căutăm ajutor atunci când modificările de dispoziție sau de comportament sunt persistente și afectează viața de zi cu zi.

În România, stigmatizarea legată de educația emoțională poate întârzia accesul la sprijin. Rapoartele UNICEF arată că dificultățile emoționale afectează performanța școlară și cresc riscul unor comportamente nesănătoase; iar accesul la servicii nu este încă echitabil, motiv pentru a nu aștepta să se rezolve de la sine.

Somatizare, mituri și semnale de alarmă comune

Somatizarea apare atunci când emoțiile precum anxietatea, stresul sau tristețea se exprimă prin corp: dureri abdominale sau de cap, greață, senzație de nod în gât sau oboseală, adesea fără o cauză medicală identificabilă. Este frecventă la copii, întrucât limbajul emoțional se formează încă; nu înseamnă că „își imaginează boala”, ci că are nevoie de sprijin pentru a înțelege și regla ce simte.

Ghidurile AACAP arată că până la 1 din 10 copii poate raporta dureri corporale zilnic, fără o explicație clinică clară.

Mit comun: „Dacă discutăm despre emoții, îi băgăm copilului în cap ideea de boală”

În realitate, normalizarea emoțiilor și învățarea unor strategii practice — respirație calmă, expunere treptată la situațiile care provoacă teama și rezolvare de probleme — pot reduce atât simptomele somatice, cât și absenteismul școlar.

Specialiștii în pediatrie și organizațiile profesionale subliniază legătura strânsă dintre minte și organism și importanța intervenției timpurii. Durerile abdominale funcționale pot reflecta un sistem nervos sensibil, influențat de evenimente stresante din copilărie. Creierul poate modulus percepția durerii în funcție de starea emoțională, iar copiii stresați pot resimți durerea cu intensitate mai mare.

• Schimbări bruste și persistente (2–4 săptămâni) în somn, apetit, energie sau interes pentru activități; izolare socială sau conflicte majore cu colegii sau familia; refuz școlar sau scădere a rezultatelor; plângeri somatice care apar în preajma școlarilor sau a examenelor; atitudini de furie disproporționate pentru vârstă, inclusiv comportamente de auto-vătămare sau agresivitate; discuții despre moarte, autovătămare sau comportamente riscante.

Specialiștii AACAP subliniază importanța evaluării când afectarea funcțională perturbă viața de acasă, la școală sau în relațiile cu prietenii. Intervenția precoce reduce suferința și limitează consecințele negative, de la abandonul școlar la dependențe, așa că este util să cerem sprijin la primele semne, nu când situația ajunge la pragul de nesuportare.

Ghid pe vârste: semne clare că merită intervenție de la psiholog

0–3 ani (sugari și copii mici): semnele de alarmă includ dificultăți severe și persistente la somn sau alimentație, iritabilitate inconsolabilă, regres în achiziții (nu mai rostește cuvinte, nu mai caută contact), hipervigilență după un eveniment stresant, evitarea contactului vizual sau atașament foarte slab care nu se îmbunătățește cu sprijinul părinților. Deși variabilitatea este mare în această perioadă, aceste semne – mai ales dacă persistă și afectează funcționarea familiei – justifică o evaluare. Pentru suspiciuni de întârziere a dezvoltării/autism, trimiterea se face către medic pediatru sau neuropediatru și psiholog. Ghidurile clinice recomandă intervenții centrate pe colaborarea părinte-copil pentru probleme de comportament.

4–6 ani (preșcolar): tantrumuri intense și lungi (peste 20–30 de minute), frecvente și greu de liniștit, agresivitate (rănește pe alții sau pe sine), anxietate de separare care poate bloca prezența la grădiniță, rigiditate în fața schimbărilor minore, întârziere semnificativă a limbajului emoțional („nu știe să spună ce simte”). În această perioadă, managementul comportamental efectuat de către părinți este recomandarea de primă linie; medicația este luată în calcul doar dacă impactul rămâne sever după intervenții comportamentale.

7–10 ani (școlar): plângeri somatice recurente (durere de burtă sau cap) legate de școală, izolare socială, teamă intensă de a greși sau de a vorbi în fața clasei, scădere bruscă a rezultatelor în ciuda efortului, perfecționism dăunător („de exemplu, dacă nu ies perfect, îmi zdrobesc caietele”), îngrijorări care ocupă în mod constant mintea și interferează cu somnul. Refuzul repetat de a merge la școală este un semnal clar pentru evaluare, în special între vârstele 5–7 ani și 11–14 ani, necesitând un plan structurat care să implice familia, școala și specialistul.

11–14 ani (preadolescent): izolare, schimbări majore de somn (insomnie sau hipersomnie), iritabilitate persistentă, evitarea activităților preferate (sport/joc), autoprezență scăzută („nu are rost”), conflicte repetate cu colegii, bullying sau victimizare. Ghidurile pentru depresia adolescentului recomandă screening de rutină începând cu 12 ani și evaluare psihologică dacă semnele persistă.

15–18 ani (adolescent): idei despre moarte/auto-vătămare, consum de substanțe, scădere marcantă a funcționării (note, relații, igienă), tulburări de alimentație (scădere în greutate și preocupare obsesivă de calorii), crize de panică repetate, comportamente riscante. Aici, intervenția rapidă este crucială; pentru idei de autovătămare sau suicid, ghidul NICE recomandă evaluare de specialitate cât mai curând după episod.

Când programarea la psiholog nu poate aștepta:

• Autovătămare sau gânduri suicidare; refuz școlar persistent, în special în context de somatizare; izolare severă; violență repetată; traume sau pierderi recente care afectează funcționarea zilnică — cereți sprijin imediat.

Linii utile în România:

• 119 – linie națională pentru situații de abuz, exploatare sau neglijare a copiilor (gratuit, 24/7); 116 111 – Telefonul Copilului, consiliere pentru copii și părinți, cu orientare către servicii potrivite.