Confruntări în familie: cum să armonizezi generația care se bazează pe Acatistul Sfântului Nicolae cu cea care apelează la terapie

Două documentare românești despre familii disfuncționale ajung în cinematografe una după alta: pe 29 august vine O familie aproape perfectă, în regia lui Tudor Platon, iar pe 12 septembrie urmează TATA, semnată de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc. Ambele producții merită vizionate pentru sinceritatea cu care abordează teme tabu în cadrul familiei.

Paradoxal, răspunsul la întrebarea din titlu apare relativ repede: cinema-ul poate fi un catalizator dacă ne ajută să descoperim în noi înșine lucruri pe care le vedem pe ecran. Însă schimbarea este un drum personal, de la conștientizare la acțiune, care cere o străduință constantă de a reacționa diferit față de cum am făcut-o până acum.

Nici ajutorul mamei psihologilor, nici trecerea timpului ori credința nu pot vindeca acolo unde nu suntem dispuși să lucrăm la noi înșine. Asta e lecția fiecăruia.

Compartimentarea trecutului și dorința de a-l da la o parte au perpetuat tipare comportamentale și traume transmise din generație în generație, adesea fără ca ele să fie conștientizate.

De aceea ambele filme închid cu final deschis, iar autorii lor își asumă nu doar neputința de a schimba părinții, ci și înțelegerea faptului că nu e treaba lor să o facă. Ei pot însă să lucreze la propriul lor eu, astfel încât să nu transfere copiilor același bagaj. Această atitudine poate rupe lanțul și reprezintă o victorie semnificativă, pentru că poate facilitar vindecarea chiar și în relația cu strămoșii.

Viața e cel mai tare scenarist

Modelele de comportament formate în copilărie nu dispar peste noapte. Adesea, eliberarea vine după un șoc major – viața însăși rămâne cel mai eficient scenarist.

Filmul lui Tudor Platon pornește de la divorțul părinților săi dupa trei decenii de căsnicie, în același interval în care el își începea relația cu femeia care îi va deveni soție (Carla Fotea, producătoarea filmului). Motivele despărțirii păreau clare de mult, iar cineastul a căutat să înțeleagă dinamica familiei pentru a evita repetarea în propria relație.

Stând de vorbă cu fiecare părinte în parte și surprinzând stânjeneala la reuniunile familiale, regizorul a devenit tot mai interesat de bagajul transgenerațional, mai ales după ce a devenit și tată. Am rămas cu dificultățile de comunicare și cu modul în care emoțiile se exprimă în sânul familiei.

În celălalt film, provocările sunt cu atât mai pesante.

Momentul declanșator din TATA a fost culminarea abuzurilor la care tatăl Linei Vdovîi a fost supus de angajatorul din Italia, fapt ce a împins-o pe fiica jurnalistă să între în terapie și să transforme investigația într-un proces de vindecare personală.

Deși relația cu tatăl s-a îmbunătățit datorită anchetei și a deciziei de a face publică această relație, el nu și-a schimbat comportamentul față de soție, iar filmul păstrează o undă de tensiune.

Când Lina Vdovîi a analizat terenul, a identificat un bunic paternal la fel de sever, iar bunicul său fost militar poate cu traume transmise, iar străbunicul, probabil cu traume de război, apare ca o virgulă de tulburare de stres posttraumatic și de depresie.

„Eu vorbesc cu tine, dar gândește-te că tata și mama n-au discutat cu mine niciodată… Cumva, trebuie să ne iertați generația noastră. Cumva, atât am putut”, spune tatăl lui Tudor Platon, în timp ce mama amintește de sugestia de a citi Acatistul Sfântului Nicolae pentru a șterge karma de neam.

Este impresionant să vedem cum generația de 30 de ani sau mai mult se eliberează de tipare vechi. Între cele două filme se vorbește despre educația conform unui model de tip comunist, când autoritatea parentală era în corelație cu regimul.

Nu e o coincidență că părinții din ambele filme folosesc scuze precum „am fost copii respectuoși” și nu au pus la îndoială educația primită – loialitatea transmițându-se din generație în generație, un element bine cunoscut în psihologia transgenerațională.

Mi s-a părut semnificativ că Pavel Vdovîi, bărbat mândru, a rămas ani la un angajator care îl bătea și îl umilea. Acel tipar, rămas din copilărie, ne atrage spre situații familiare.

Fiecare abuzator a fost la un moment dat victimă

În subconștient, Pavel Vdovîi își dorea să vindece relația cu tatăl, cu fiica sa și cu sine. Va fi greu să se vindece dacă înainte de a rosti un cuvânt urât soției nu se oprește să-și analizeze sursa emoției.

TATA este și un film despre violență și despre violența împotriva femeilor, subliniind necesitatea unei reflecții într-o societate marcată de misoginism. Contribuția lui constă în a invita la identificarea cauzelor, atât pentru victimă, cât și pentru agresor, în contextul unui mediu familiar încărcat din copilărie.

Cu fiecare caz nou de femicid, se caută vinovăția în agenți diferiți – agresor, poliție, justiție – dar rădăcinile sunt adânci și depășesc relația în sine. Fiecare agresor a fost la un momentdat victima unei traume. Asta nu-l absolvează, dar poate facilita schimbări mai profunde.

Toate cazurile de recrutare a victimelor traficului de persoane prin loverboy urmează un tipar bine cunoscut, pe care victimele îl pot recunoaște.

Câteodată un adolescent provoacă o tragedie atât asupra lui, cât și asupra altora, iar profesorii se întreabă cum a fost posibil să fie un copil liniștit. Copiii tăcuți, dacă nu sunt încurajați să-și exprime emoțiile în familie sau la școală, pot devolta anxietate, agresiune sau violență.

Ultima tragedie la Sibiu, în data de 7 august, a fost un avertisment despre un tânăr de 18 ani, furios după o ceartă telefonică, care a răsturnat ritualuri. Nu se cunosc încă toate detaliile, dar lipsa unor instrumente de gestionare a furiei poate costa viață.

Și directorul liceului a declarat că elevul era considerat calm.

O viață pierdută din cauza unor probleme care pot fi gestionate la nivel național cu ajutorul psihologilor și educatorilor.

Există strategii utile pentru gestionarea furiei, pe care ar trebui să le promovăm în societate.

Nu este adevărat că a te despărți de părinți este o „modus operandi” curat; este esențial să eviți distanțarea emoțională și să încurajezi dialogul.

Nu este doar despre enunțuri intelectuale; simți în corp.

Și mai presus de toate, adevărul împărtășit acompaniază iubirea: nu loialitatea alimentată prin manipulare, ci dragostea fundamentală a unui copil pentru părinți, de la care așteaptă validare și ocrotire. Natura umană cere mai mult decât simpla recunoaștere a vieții pornite.

Această iubire se vede în maniera în care ne adresăm nouă înșine. Dacă fiecare dintre noi învăța să se iubească de mic, este posibil să nu mai existe nici abuzatori, nici victime.

Fiecare iubește așa cum poate

Mama lui Tudor Platon spune în film că nici mama ei nu i-a spus vreodată că o iubește, dar o simțea în vocea ei când comenta copiii.

Cum cei care nu au crescut în familii aproape perfecte pot înțelege cu adevărat ce înseamnă o familie funcțională, iar filmele despre disfuncții devin o invitație să înțelegem că este mai sănătos să dai la suprafață adevărul pentru vindecare.

Filmul lui Tudor Platon se încheie cu afirmația: «Fiecare iubește așa cum poate». La fel susțin și psihologii: oamenii fac tot ce știu să facă, în funcție de cunoștințele și resursele din acel moment.

Dar cunoașterea – la fel ca priceperea – poate crește. Niciodată nu este prea târziu să învățăm.

Și poate până la Acatistul Sfântului Nicolae ar trebui să învățăm să ne exprimăm și să ne ascultăm unii pe alții.