Drepturile salariale în perioada suspendării raporturilor de serviciu
Conform articolului 371 alineatul (1) din O.U.G. nr. 57/2019 referitor la Codul administrativ, „Funcționarul public este persoana numită, conform legii, într-o funcție publică”, în timp ce Anexa 5 conține Lista funcțiilor publice.
Procedura de numire în funcția publică se face printr-un act administrativ individual, care trebuie să includă elementele specificate în articolul 529 alineatul (1) din Codul administrativ. Conform doctrinelor administrative, raportul de serviciu creat se consideră un raport de drept public și nu unul de drept privat, fiind diferit de raportul de muncă al angajaților, unde baza este un contract negociat de către părți.
În conformitate cu reglementările legale, competența de a emite actele administrative de numire revine conducătorului autorității sau instituției publice, sau altei persoane având competența legală de numire în conformitate cu acte normative speciale.
Pe durata exercitării funcției, raporturile de serviciu pot suferi modificări, pot fi suspendate sau pot înceta conform Codului administrativ. Astfel, potrivit articolului 513 din același cod, raportul de serviciu se suspendă automat în cazul în care se dispune trimiterea în judecată pentru comiterea unor infracțiuni specificate la articolul 465 litera h), care se referă la „comiterea unei infracțiuni împotriva umanității, împotriva statului sau împotriva autorității, infracțiuni de corupție sau de serviciu, infracțiuni ce împiedică înfăptuirea justiției, infracțiuni de fals sau alte infracțiuni comise cu intenție care le fac incompatibile cu exercitarea funcției publice.”
Acest caz de suspendare este relevant pentru analiza ce urmează, deoarece prin O.U.G. nr. 191/2022, care modifică și completează O.U.G. nr. 57/2019, aprobată cu modificări prin Legea nr. 348/2023, a fost adăugat alineatul (4) la articolul 513. Acesta prevede că în situația în care „se dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei, precum și în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar funcționarul public își va relua activitatea în funcția deținută anterior, iar drepturile salariale aferente perioadei de suspendare îi vor fi achitate.”
Astfel, în cazul pronunțării unei soluții menționate de lege, funcționarul public își reia activitatea în funcția deținută, iar salariile aferente perioadei de suspendare vor fi compensate.
Până la implementarea acestei reglementări, alineatul (4) de la articolul 513 stabilea că drepturile salariale ale funcționarului public în timpul suspendării erau realizate în conformitate cu articolul 52 alineatul (2) din Codul muncii, în condițiile prevăzute de articolul 367 din Codul Administrativ.
Astfel, articolul respectiv din Codul Muncii stipulează că, în cazul constatării nevinovăției, salariatul își poate relua activitatea și va primi, în conformitate cu normele și principiile răspunderii civile contractuale, o despăgubire echivalentă cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit în perioada suspendării.
O primă problemă generată de acest text se referă la interpretarea conceptului de „nevinovăție” în contextul legii penale. Dacă se dovedește, fără nicio îndoială rezonabilă, că fapta există, că constituie infracțiune și că a fost comisă de inculpat, instanța judecătorească va putea dispune condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării acesteia, conform articolelor 396 alineatele (2) – (4) din Codul de procedură penală, confirmând astfel vinovăția persoanei. Totuși, dacă este pronunțată o soluție de încetare a procesului penal pe baza intervenirii prescripției răspunderii penale, se mai poate considera că s-a stabilit nevinovăția inculpatului, având în vedere că acesta beneficiază de prezumția de nevinovăție?
În legătură cu această situație, prin Decizia Curții Constituționale nr. 116/2018, s-a afirmat că „În cazul în care, prin soluția pronunțată, instanța nu reține în mod clar că se află într-una dintre situațiile prevăzute de articolul 16 alineatul (1) literele a) -d), adică „a) fapta nu există; b) fapta nu este acoperită de legea penală sau nu a fost comisă cu vinovăția cerută; c) nu există dovezi că o persoană a comis infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate”, este evident că motivele suspendării nu sunt contestate, chiar și fără o hotărâre de condamnare. Prin urmare, lămurirea situației raportului de muncă necesită demersuri juridice suplimentare.
Din cele discutate, reiese că angajatul ar trebui să solicite continuarea procesului penal pentru a-și dovedi nevinovăția și a elimina starea de incertitudine, având în vedere că soluția de încetare a procesului penal este neutră și nu dovedește nici vinovăția, nici nevinovăția acestuia din punctul de vedere al raporturilor de muncă.
O a doua problemă ridicată de prevederile legale este cea referitoare la modalitatea de stabilire a despăgubirilor ce se cuvin angajatului în perioada suspendării raportului de muncă, dacă acestea sunt stabilite de instanță sau de angajator.
Prin Decizia nr. 19/2016, emisă pentru clarificarea unei chestiuni juridice, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în patrimoniul angajatului se formează un drept de creanță ca urmare a reactivării raporturilor de muncă. Totuși, validitatea acestui drept trebuie confirmată în instanță. Astfel, aceste drepturi nu se edictează direct de lege, ci trebuie stabilite legal, având efecte constitutive pentru drepturi.
Articol redactat de Mihail Tofan
