Frontierele dreptului la liberă exprimare în contextul fotbalului grecesc: relevanța notorietății și a reputației
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat, printr-o jurisprudență amplă și constantă, relația dintre articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la viață privată, și articolul 10, ce vizează dreptul la liberă exprimare. O hotărâre recentă, pronunțată în cazul Thomadis contra Greciei, subliniază din nou această problemă, abordând-o dintr-o perspectivă mai puțin discutată anterior.
Într-o emisiune din 2012, reclamantul, jurnalist de profesie, a discutat un dosar penal implicând acționari din fotbalul profesionist, acuzați de trucarea meciurilor. Emisiunea a inclus și o declarație de martor din 2010, deja cunoscută publicului. Instanțele din Grecia au stabilit că a avut loc o defăimare a unuia dintre acționari, care a fost atacat verbal în timpul emisiunii și, în plus, era ținta declarației de martor difuzate.
Se evidențiază două aspecte importante: în primul rând, declarația de martor fusese deja făcută publică, deci nu constituia o noutate. În al doilea rând, persoana vizată era publică, iar subiectul dezbătut se refera nu la viața sa privată, ci la cea profesională.
Este remarcabil faptul că fotbalul este, în cele mai multe țări ale lumii, cel mai popular sport, iar Grecia nu face excepție – estimările arată că Superliga Greciei atrage aproximativ 1,5 milioane de spectatori anual. Acest fapt a condus la concluzia că în procedura de la CEDO nu s-a pus la îndoială interesul public pentru subiectul dezbătut. Curtea a establet un standard pentru ce înseamnă chestiuni de interes public, afirmând că ele trebuie să fie suficient de relevante pentru a suscita un interes legitim din partea societății.
Curtea a concluzionat că, în ciuda unei evidențe clare a interesului public, modul în care informațiile au fost prezentate a condus totuși la o defăimare. Comparativ cu decizia din cazul Țuluș contra României, în care scopul principal era diseminarea de informații relevante, în prezenta situație, pare mai degrabă că s-a dorit atacarea reputației persoanei vizate. În contrapartidă, în cazul Ottan contra Franței, s-a constatat că afirmațiile reclamantului nu au reflectat vreo animozitate față de membrii juriului menționați, ceea ce sugerează că motivația publicării informațiilor joacă un rol crucial în analiza CEDO.
De asemenea, Curtea a evaluat impactul acțiunilor reclamantului asupra unei anchete penale în derulare. Este binecunoscut că protecția anumitor informații poate fi menținută chiar și dacă acestea au fost anterior difuzate.
Un aspect crucial în analiza CEDO a constat în faptul că declarația de martor difuzată era supusă, totuși, unui secret referitor la o procedură penală. Similar, în cazul Brisc contra României, instanța a stabilit că nu a fost încălcat secretul necesar unei anchete, deoarece reclamantul nu utilizase doar documente deja publice. Comparând aceste cazuri, se deduce că publicarea unei informații sau a unui document, care trebuie să beneficieze de protecție, echivalează cu o încălcare a acestei protecții, chiar dacă informația fusese difuzată anterior.
În plus, cazurile discutate pun în evidență influența pe care o dezbatere publică despre o potențială faptă penală o poate avea asupra concluziilor unei anchete. Din raționamentul Curții reiese că publicul nu ar trebui să fie încurajat să își formeze o opinie prematură despre vinovăția unei persoane. În cazul Thomadis, reclamantul a fost prezentat ca un individ periculos, implicat în activități ilegale, înainte ca instanța să se pronunțe asupra vinovăției sale.
Această portretizare a condus la concluzia că dreptul la viață privată al persoanei afectate a fost lezat, în ciuda faptului că se refera la rolul său ca președinte al unui club de fotbal. Chiar și în contextul unei libertăți de exprimare extinse, se impune o protecție minimă a reputației persoanelor publice.
Curtea a evaluat și modul în care reclamantul a organizat și prezentat emisiunea. Jurisprudența CEDO subliniază că felul în care sunt prezentate informațiile poate influența nivelul de protecție. Același principiu poate conduce la concluzii diferite, cum s-a întâmplat în cazul Erla Hynsdóttir contra Islandei, unde reclamanta a depus eforturi pentru a obține un reportaj echilibrat.
Astfel, chiar dacă limitele liberei exprimări pot varia, ele rămân în vigoare și pot fi încălcate, ceea ce poate duce la sancțiuni conform legislației naționale.
După ce s-a stabilit că au fost încălcate condițiile pentru protecția vieții private, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca și în alte cazuri, nu se substituie instanțelor naționale, intervenind doar în situații excepționale. Totodată, câtă vreme o decizie a instanței din Grecia respectă norma Convenției și jurisprudența precedentă, CEDO nu consideră că există o bază pentru a contrazice raționamentul acesteia.
Această abordare întărește ideea că Curtea Europeană nu este o nouă instanță pentru a revizui legalitatea deciziilor naționale, ci constată dacă este respectat dreptul la viață privată sub protecția Convenției. Astfel, nu legiferează pentru legislativul național și nu judecă în locul instanțelor locale.
Deși Curtea a menținut, în cazul Thomadis contra Greciei, unele dintre concluziile anterioare, nu există îndoială că aceste concluzii au fost nuanțate, ceea ce ar putea conduce la o reanalizare a jurisprudentei constante de până acum.
Articol redactat de Alin-Gabriel Oprea, Senior Associate și Maria-Irina Crivăț, Junior Lawyer – STOICA & ASOCIAȚII
