Reîncadrarea urbanistică a terenurilor: un miraj al soluțiilor?
Litigiile pentru anularea parțială a documentațiilor de urbanism, precum Planul Urbanistic General (PUG), sunt frecvente în instanțele judecătorești. Aceste dispute se referă, în special, la includerea terenurilor construibile în categoria spațiilor verzi. Cazurile analizate demonstrează că, adesea, instanțele acceptă cererile de reîncadrare urbanistică, impunând autorităților să respecte condițiile soluției și să acționeze în cadrul unui termen stabilit.
Proprietarii de terenuri clasificate ca spații verzi contestă adesea actele administrative care le afectează drepturile, solicitând o reîncadrare care să le permită realizarea construcțiilor. Ei se bazează pe încălcarea articolelor relevante din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe aspecte legate de exproprierea indirectă, argumentând că nu există justificări obiective pentru clasificarea terenurilor ca spații verzi. În jurisprudență se pot evidenția două abordări distincte.
În prima abordare, proprietarii cer instanțelor să oblige autoritățile administrative să reîncadreze terenurile în unități teritoriale de referință (UTR) precise. Instanțele pot decide, respectând principiul separației puterilor, să reîncadreze terenul într-o UTR, dacă probele prezentate (inclusiv expertize tehnice) demonstrează necesitatea acestei măsuri. În lipsa unor dovezi clare, autoritățile competente au autoritatea de a decide UTR-ul corespunzător, necesitând însă demersuri suplimentare.
A doua abordare constă în soluții în care instanțele, având în vedere probele disponibile, nu pot accepta cererile de reîncadrare în UTR-uri specifice. În aceste cazuri, ele pot doar să oblige autoritățile să inițieze procedurile de reîncadrare, lăsându-le totodată posibilitatea să elaboreze documentația, riscul fiind ca aceasta să continue încălcarea drepturilor de proprietate, generând noi litigii.
Teoretic, justiția ar trebui să fie complet realizată, iar proprietarii să beneficieze de dreptul recunoscut de instanță privind reîncadrarea terenurilor. Instanțele trebuie să se asigure că noua încadrare respectă cele trei atribute ale dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția.
Totuși, în practică, simpla pronunțare a unei hotărâri favorabile se dovedește deseori insuficientă. Executarea efectivă a deciziei judecătorești se poate transforma într-o iluzie.
Din punct de vedere legislativ, punerea în aplicare a hotărârilor pronunțate împotriva autorităților este reglementată de articolele 24-25 din Legea nr. 554/2004. Aceste reglementări ar trebui să sprijine persoanele care doresc să-și exercite efectiv drepturile recunoscute de instanță.
Totuși, aplicarea acestor articole poate să genereze obstacole. Proprietarii care au câștigat litigiul pot ajunge, în unele cazuri, într-o situație mai defavorizată decât înainte de încadrarea ca spații verzi, având în vedere complexitatea formalităților necesare reîncadrării.
Pe scurt, o hotărâre irevocabilă de anulare a unei încadrări urbanistice nelegale nu este suficientă. Conform art. 24 alin. (3) și (4) din Legea 554/2004:
(3) La cererea creditorului, instanța poate aplica autorității competente o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, ceea ce se reflectă în bugetul de stat. Totodată, reclamantului i se pot acorda penalități conform art. 906 din Codul de procedură civilă, pentru o perioadă maximă de 3 luni de la comunicarea încheierii.
(4) Dacă autoritatea nu execută hotărârea în termen de 3 luni de la comunicarea amenzii și penalităților, instanța va stabili sumele datorate statului și penalitățile pentru creditor. Aceasta include și eventualele despăgubiri pentru neexecutarea în natură a obligației.
Astfel, persoanele afectate pot solicita atât penalități, cât și despăgubiri pentru neexecutarea hotărârii judecătorești. Totuși, după expirarea termenului de 3 luni, executarea devine tot mai imprevizibilă, instanța putând fi chemată să stabilească cuantumul penalităților și despăgubirilor.
În 2018, instanța supremă a clarificat faptul că, după 3 luni, executarea devine improbabilă, obligând autoritățile să plătească amenzile stabilite și să ofere despăgubiri pentru neexecutare.
Aceasta sugerează că termenul de 3 luni este crucial; după expirația lui, nu mai este posibilă executarea materială a obligației. Astfel, instanțele vor calcula penalități și despăgubiri, dar executarea efectivă a obligației de reîncadrare devine tot mai problematică.
Acest mecanism pare ineficient deoarece, pe de o parte, autoritățile nu vor putea fi obligate să execute reîncadrarea stabilită prin hotărâri definitive, iar pe de altă parte, orice demers ulterior se va lovi de efectul negativ al autorității de lucru judecat.
Așadar, actul de justiție devine ineficient, iar hotărârile judecătorești care impun autorităților să execute reîncadrările urbanistice, mai ales dacă nu sunt implementate rapid, se reduc la drepturi de penalități și despăgubiri (doar pentru perioada de 3 luni menționată în lege). Proprietarii rămân cu terenuri fără încadrare urbanistică, iar drepturile lor continuă să fie afectate până la realizarea documentațiilor necesare.
Articol realizat de Oana Zamă, Partener – ozama@stoica-asociatii.ro – și Mircea Vasile, Avocat stagiar – mvasile@stoica-asociatii.ro – STOICA & ASOCIAȚII
