Anca era o persoană sensibilă, dar față de mine, făcea excepție.
Cu mulți ani în urmă, verișoara mea mi-a explicat că în nicio altă limbă nu există un termen echivalent cu 'dor', ci doar în română. Nu am realizat intensitatea acestui cuvânt până pe 26 decembrie 2023, când sora mea Anca a decedat într-un incendiu, zi care a marcat o parte din mine: cea care era plină de iubire.
Trecut mai mult de un an, și încă îmi amintesc cum stătea în fotoliul din sufragerie – locul în care scria referatele și temele pentru facultate, povestea cu umor pățani din viață sau se retrăgea în gânduri atunci când era supărată.
Există multe forme de dor, dar niciuna nu se compară cu cel resimțit pentru o persoană dragă ce nu mai este. Îmi este dor de felul în care Anca trăia viața și de cum o simțeam alături de ea. Îmi lipsesc momentele în care deveneam cea mai bună versiune a mea, iar nimic nu părea imposibil atunci când era vorba de ea.
Sora mea, ești totul pentru mine!
Sora, sunt extrem de mândră de tine!
Sora, te iubesc nespus!
Te prețuiesc, soră.
Sora, ești o ființă minunată!
Așa mă încuraja zilnic. Cu timpul, toate aceste cuvinte au reprezentat baza încrederii de care mă bucur azi. În momentele de dificultate, ea știa să îmi schimbe perspectiva. Cu umorul ei, Anca mă privea, zâmbea și spunea 'Wow, ce nebunie', făcând ca orice situație să pară mai puțin gravă. A avut mereu încredere în mine, chiar și când eu nu aveam. Mi-a dăruit o iubire necondiționată care mi-a permis să greșesc fără teama de consecințe. În ochii ei, eram perfectă.
În copilărie, ne certam din cele mai mici motive, în special atunci când eram singure în apartamentul nostru din Călărași, unde împărțeam același dormitor. Când afirmam că este camera noastră, Anca se revolta și susținea că este a ei. Chiar dacă discutam puțin, în cele din urmă îi cedam dreptate, știind că îi făcea plăcere să câștige acea dispută. Din contră, fericirea ei era și fericirea mea.
Pe atunci, aveam o frică de întuneric. O simplă veioză nu era suficientă, așa că preferam să dorm cu lumina aprinsă. Lustra din dormitorul nostru îi lumina fața. Totuși, Anca a acceptat mai bine de un an să facă asta pentru mine. Astfel de gesturi mici ne-au ajutat să realizăm cât de mult ne iubim, în mod constant și necondiționat, chiar și prin diferențele noastre.
Eu eram mai deschisă emoțional, lăsându-mi sentimentele la vedere. Plângeam cu ușurință în momente fericite sau triste. Anca, deși foarte sensibilă, nu își arăta emoțiile la fel. Eu aviam o gândire optimistă, pe când ea era, de obicei, mai rezervată. Ne gândeam diferit la viitor și trecut, iar Anca era o sursă de râsete, în timp ce eu eram mai serioasă. Cu timpul, am început să ne împrumutăm trăsăturile, ajungând să fim mai asemănătoare decât ne-am fi imaginat.
Atunci când eu aveam 9 ani și ea 7, am început să practicăm handbal la clubul tatălui nostru. Eu am vrut să renunț de multe ori, în timp ce Anca era atât de dedicată, încât la 10 ani lua microbuzul singură la competiții. O etapă importantă în cariera ei sportivă a fost când a jucat la Târgu Mureș. După câțiva ani de navetă, a decis să se mute acolo la 15 ani. Deși a stat doar câteva luni, acel moment a influențat profund relația noastră. Distanța ne-a făcut să realizăm cât de mult însemnăm una pentru alta. Odată, în timp ce ne pregăteam de somn, m-a prins de mână și mi-a spus că a ales bine, că se simte mai bine înapoi la Călărași, alături de mine. De atunci și până la sfârșitul vieții ei, relația noastră a devenit și mai strânsă.
Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă care publică istorii reale despre iubire în diverse forme. În fiecare duminică dimineață, poți citi pe unfinishedlove.ro o nouă poveste care dă o nouă dimensiune iubirii. Dacă ai și tu o poveste adevărată ce explorează relațiile contemporane, te încurajăm să o împărtășești cu echipa noastră editorială.
Articol realizat de Carmen Gavrilă
Parteneriat media
