Aspecte practice referitoare la acțiunea de anulare a unui contract în contextul insolvenței unei societăți
Procedura de insolvență a unei persoane juridice implică, odată ce este declanșată, aplicarea unor reguli și mecanisme speciale conform Legii nr. 85/2014 privind prevenirea și soluționarea stării de insolvență. Această reglementare este prioritară și specială, fiind completată de normele Codului de procedură civilă, în măsura în care nu există derogări (art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014).
Atunci când o societate aflată în procedura insolvenței inițiază o acțiune de drept comun, cum ar fi anularea unui contract, regulile aplicabile trebuie corelate atât cu cele specifice procedurii insolvenței, cât și cu cele de drept comun.
Analiza de față se va concentra asupra relației dintre procedura insolvenței și cea civilă, având în vedere complexitatea și modificările pe care le presupune intervenția insolvenței asupra proceselor. Vor fi abordate aspecte precum: (i) stabilirea instanței competente, (ii) examinarea interesului în formularea acțiunii civile și (iii) executarea efectelor juridice ale cererii.
De exemplu, considerăm cazul în care două societăți încheie un contract de vânzare pentru un teren destinat construirii unui ansamblu rezidențial. Ulterior, cumpărătorul, în procesul obținerii autorizației de construire, descoperă că terenul are un regim juridic ce împiedică edificarea. Așadar, vânzând o parte din teren către terți, cumpărătorul intră în procedura insolvenței (inclusiv faliment) și cere anularea contractului, invocând mai multe motive de nulitate. În acest caz, o persoană juridică în insolvență, prin practicianul în insolvență, formulează o cerere pentru constatarea nulității contractului de vânzare încheiat înainte de deschiderea procedurii de insolvență, solicitând repunerea părților în situația anterioară. Această situație generează diverse probleme practice, după cum va fi detaliat.
Primul aspect de discuție vizează competența instanței în soluționarea cererii de anulare a unui contract de vânzare depusă de o societate în insolvență.
Este important să se considere dispozițiile art. 45 din Legea nr. 85/2014, care stabilesc competența judecătorului-sindic.
Deși lista competențelor stabilite de legiuitor în art. 45 nu este exhaustivă, este clar că judecătorul-sindic se ocupă de cererile ce vizează acte emise în cadrul procedurii de insolvență de către administratorul judiciar, creditori sau alți participanți. Judecătorul-sindic are, astfel, responsabilitatea de a controla activitatea practicianului în insolvență, având competența de a soluționa acțiuni și cereri legate de această procedură specială (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014).
Prin urmare, judecătorul-sindic nu are competența de a rezolva acțiuni care depășesc sfera procedurii de insolvență, precum anularea unei convenții încheiate înainte de deschiderea insolvenței, care nu are o reglementare expresă în Legea nr. 85/2014. Asemenea cereri sunt reglementate de dreptul comun, iar competența revine instanțelor de drept comun. Această concluzie este susținută și de deciziile anterioare, inclusiv în considerentele Deciziei Instanței Supreme nr. 5 din 19 ianuarie 2009, referitoare la Legea nr. 85/2006.
Astfel, revenind la exemplul prezentat, acțiunea de constatare a nulității unui contract de vânzare încheiat înainte de insolvența cumpărătorului nu reprezintă un litigiu legat de actele din cadrul procedurii de insolvență.
De asemenea, această acțiune nu vizează anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în perioada suspectă, reglementare specifică, astfel că nu se aplică dispozițiile art. 117 și urmatoarele din Legea nr. 85/2014.
De asemenea, se impune o analiză a eficienței unei astfel de acțiuni, având în vedere efectul suspensiv de drept stipulat de art. 75 din Legea nr. 85/2014. Conform acestuia, din ziua deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită asupra averii debitorului, iar realizarea drepturilor acestora se poate face doar în cadrul procedurii insolvenței.
În cazul exemplului menționat, unde acțiunea de anulare a contractului este inițiată de societatea aflată în insolvență ca reclamantă, nu se pune problema valorificării unei creanțe împotriva sa. Dimpotrivă, societatea insolventă caută să obțină un drept, motiv pentru care nu considerăm că ne aflăm în situațiile reglementate, astfel că efectul suspensiv de drept nu se aplică.
Un alt aspect ce poate genera dificultăți este analizarea interesului în exercitarea unei astfel de acțiuni.
Referitor la cerința interesului, art. 33 din Codul de procedură civilă stipulează că persoana care formulează pretenții trebuie să justifice un interes care trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.
Pentru reclamanta aflată în insolvență, analiza interesului trebuie luată în considerare și din perspectiva principiilor fundamentale ale acestei proceduri.
Astfel, o dată ce procedura de insolvență a fost declanșată, interesul reclamantei devine unul colectiv, care include și interesele creditorilor înscriși la masa credală, pentru protecția acestora care ar putea fi afectați de admiterea unei acțiuni.
Reclamanta trebuie, prin urmare, să demonstreze beneficiile ce ar decurge din admiterea acțiunii, atât pentru ea, cât și pentru creditorii săi.
În exemplul analizat, având în vedere că reclamanta este actualul proprietar al imobilului achiziționat prin contractul de vânzare, se ridică întrebarea dacă există, într-adevăr, un interes justificat al societății aflata în insolvență, având în vedere posibilul beneficiu care ar putea fi obținut prin admiterea acțiunii în anularea contractului.
Din acest raționament, ar putea apărea o lipsă de interes a reclamantei, în condițiile în care admiterea cererii ar presupune restituirea terenului cumpărat, care, în contextul divizării sale în loturi, ar putea însemna că o parte din teren nu mai este în patrimoniul reclamantei la momentul acțiunii.
Într-o astfel de situație, admiterea cererii ar prejudicia sever atât reclamanta cât și creditorii, ceea ce ar putea determina o creștere a pasivului societății insolvente și ar contraveni scopului procedurii de maximizare a activelor.
Astfel, acțiunea ar putea fi respinsă ca lipsită de interes, având în vedere circumstanțele specifice insolvenței, unde interesul individual devine colectiv.
Considerăm că cerința interesului trebuie să fie evaluată de instanțe în funcție de fiecare caz, existând și situații în care interesul acțiunii persistă și în contextul insolvenței.
Referitor la efectele admiterii unei acțiuni de anulare a contractului de vânzare formulată de un debitor în insolvență, considerăm că repunerea părților în situația anterioară este, adesea, dificilă sau chiar imposibilă.
Aceasta se datorează, în principal, faptului că trecerea timpului și presiunea economică îngreunează respectarea completă a efectelor unei măsuri deja implementate.
În plus, în contextul insolvenței, obiectivul este maximizarea valorificării activelor și recuperarea rapidă a creanțelor, conform principiilor de bază ale procedurii insolvenței, stipulate în art. 4 din Legea nr. 85/2014.
În care cazul admiterii unei cereri de anulare a contractului de vânzare, reacordarea terenului cumpărat poate fi problematică, mai ales dacă o parte din teren a fost deja vândută către terți.
Chiar dacă ar fi posibilă restituirea terenului, este de asemenea de considerat dacă restituirea prețului achitat de societatea în insolvență ar aduce beneficii.
Se poate argumenta că, având în vedere tendința de creștere a prețurilor în piața imobiliară, restituirea prețului inițial ar putea să nu fie în avantajul reclamantei și al creditorilor săi, aceștia putând beneficia mai mult dacă terenul rămâne în patrimoniul societății pentru a fi valorificat.
Astfel, admiterea acțiunii poate părea avantajoasă inițial, dar poate crea dificultăți semnificative în cadrul procedurii de insolvență.
În concluzie, acțiunile de drept comun inițiate de societăți în procedura de insolvență necesită o corelare atentă între regulile specifice și cele generale aplicabile. Așadar, toți participanții la procesul de insolvență trebuie să fie vigilenți și să înțeleagă implicațiile acestor acțiuni în conformitate cu reglementările în vigoare.
Articol realizat de Carmen-Alexandra Mureșan, Managing Associate – cmuresan@stoica-asociatii.ro – și Corina-Ioana Șerbănescu, Associate – cserbanescu@stoica-asociatii.ro – STOICA & Asociații.
[1] Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 stipulează că atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul activității administratorului judiciar și la procesele și cererile legate de procedura insolvenței, atribuțiile manageriale revenind administratorului judiciar.
