Filmul interzis despre Ceaușescu: Lecții de curaj și colaborare pentru națiune

Un documentar remarcabil, care merită să fie prezentat la un post de televiziune important din România, explorează temele curajului și colaborării într-un mod profund. De ce procesul de vindecare națională este atât de dificil?

Omenirea adesea nu își învață lecțiile, având o memorie scurtă. De ce mai există nostalgie față de perioada Ceaușescu la 35 de ani după căderea comunismului? Se datorează sentimentului de predictibilitate pe care acesta îl oferea — un element ce poate depăși chiar și libertatea. Să fim sinceri, nu sunt mulți dintre noi cei care ar prefera o viață stabilă, dar monotonă, față de una imprevizibilă, deși autentică? Și nu doar românii simt astfel.

Povestea lui George Bidault

George Bidault, cândva președinte al Consiliului Național al Rezistenței și fost prim-ministru al Franței între 1949 și 1950, i-a dezvăluit regizorului Marcel Ophuls în extraordinara sa lucrare nominalizată la Oscar, ”Le chagrin et la pitié. Chronique d’une ville française sous occupation”, că „francezii nu sunt interesați de politică. Ocazional își revendică Bastilia, poartă războaie religioase sau revoluționează, dar, de obicei, preferă liniștea.”

„Ei preferă un regim liniștit—o conducere care le oferă sentimentul de protecție, căci protecția este extrem de importantă pentru ei”, adăugă el.

Documentarul deranjant care a fost interzis la televiziunea publică

Acest punct de vedere explică, spunea Bidault, colaborarea francezilor sub Ocupație, unde unii aderau la Rezistență, iar mulți alții se preocupau doar de supraviețuire.

”Le chagrin et la pitié” analizează Franța și colaborarea sa cu inamicul la aproape un sfert de secol de la sfârșitul conflictului mondial și a fost interzis timp de 10 ani la televiziunea publică franceză, fiind considerat prea controversat. Este esențial pentru cei care doresc să înțeleagă profunzimile naturii umane.

Timp de aproape 4 ore și jumătate, documentarul prezintă mărturiile variate ale foștilor membri ai Rezistenței franceze, politicieni, jurnaliști, comercianți și foști ofițeri germani, care au trecut prin momentele grele ale Ocupației, uneori împărtășind amintiri din spatele unor pahare de vin și învăluiți în fumul de țigară.

Ophuls nu căuta atât să rememoreze întâmplări, cât să exploreze felul în care funcționează memoria colectivă.

Scopul nu a fost să documenteze Franța sub Ocupație, ci să analizeze cum își amintesc francezii din 1969 acea perioadă.

Fiind finanțat de televiziunile germană și elvețiană, documentarul nu a fost acceptat de ORTF, unul dintre posturile publice franceze. A fost difuzat abia în 1981 pe FR3, iar în 1994 a avut o retransmisie pe ARTE. De asemenea, a fost prezentat în cinematografe franțuzești încă din anii '70.

Un documentar de impact în România

Documentarul ”Le chagrin et la pitié” a fost difuzat și în România, în cadrul Festivalului One World, însă ar fi benefic să fie redifuzat la un post de televiziune principal, cu comentarii nu doar istorice, dar și privind motivațiile ce determină curajul sau conformismul în momente cruciale.

Georges Bidault menționa că „unii oameni sunt în mod natural rezilienți și încăpățânați, în timp ce alții se adaptează la circumstanțe.”

Un documentar recent în care se analizează efectul filmului lui Ophuls asupra societății franceze, ”Le chagrin et la pitié – La France de Vichy dynamitée”, va fi curând proiectat la Festivalul de Film și Istorie de la Râșnov.

Ce îi determină pe tinerii din licee să își sacrifice viețile pentru libertate și să devină repere istorice în Clermont-Ferrand? Pe de altă parte, de ce sunt profesorii lor incapabili să-și amintească acel context dramatic, când elevii lor din Rezistența erau arestați, iar locurile lor rămâneau goale la ore?

Cum se poate ca astfel de evenimente să fie uitate în numai 25 de ani?

“Tinerii sunt adesea mai sinceri și mai curajoși, poate mai puțin reflexivi, dar neînfricați,” explicau profesorii din film. Dacă inversăm aceste calități, ne putem imagina acele persoane din întreaga lume care își ascund capul în nisip sau chiar colaborează cu opresorii, sau poate chiar îi regretă ulterior.

„Ați încercat să-l ajutați?”

Într-o discuție despre începuturile persecuției evreilor, Ophuls întreabă profesorii despre un coleg evreu demis: „Ați încercat să-l ajutați? Dacă ar fi demisionat toți?” Unul din profesori râde necontrolat, replicând: „Nicidecum! Nici nu vă imaginați mentalitatea de atunci.”

Ophuls nu căuta vinovați, ci își propunea să descompună imaginea eroică a Rezistenței, ce s-a format în 25 de ani pentru a masca, poate, rușinea Franței ca singura națiune europeană care a colaborat cu naziștii, în timp ce altele au capitulat sau semnat armistiții.

„Este una să predai armele, dar alta să sprijini ocupantul,” sublinia în film Sir Anthony Eden, fost ministru britanic de Externe.

Ophuls readuce în atenție Razia de la Vel’ d’Hiv’ din 16-17 iulie 1942, când poliția franceză a arestat 13.152 de evrei din Paris, inclusiv 4.115 copii, care ulterior au fost deportați.

Biologul Claude Levy amintește despre scrisorile de denunț trimise de unii medici francesi, dornici să scape de competiția colegilor evrei.

Povestea românului care și-a declarat etnia prin anunț

Poliția franceză a fost responsabilă de arestările evreilor, nu naziștii, și existau numeroase lagăre de detenție în Franța, unde se aflau evrei, romi, francmasoni etc.

Un caz aparte este cel al lui Marius Klein, un comerciant din Clermont-Ferrand, care a publicat un anunț pentru a-și declara identitatea non-evreiască, asigurând astfel continuarea afacerii sale.

Ophuls l-a întrebat de ce a acționat astfel, iar Klein a explicat, cu medaliile Primului Război Mondial la vedere, că nu din rasism, ci pentru a elimina presupunerile greșite despre originea sa etnică.

În România, dialogul despre trecut rămâne incipient

Documentarul lui Ophuls a reușit să aducă la suprafață o traumă națională, stimulând un proces de vindecare care în România abia a început.

Procesul de vindecare necesită recunoașterea rănilor. Omiterea, uitarea sau negarea nu fac decât să întârzie recuperarea.

Documentarul a subliniat și existența antisemitismului și rasismului, care pot oricând să reapară în condiții favorabile.

“Știți bine că antisemitismul și anglofobia pot fi ușor reînviate în Franța, chiar dacă momentan par uitate, o criză sau un scandal pot reaprinde scânteile dormite”, spunea politicianul Pierre Mendès France, fugit în Marea Britanie pentru a se alătura forțelor lui de Gaulle.

Un alt lider al Rezistenței franceze, Émile Coulaudon, avertiza, încă din 1969, despre un nou tip de neo-nazism gata să apără lent. Realitatea unor astfel de mișcări ascunde riscuri serioase.

Împăcarea cu trecutul are mai mult de-a face cu redescoperirea istoriei adevărate și nu doar cu glorificarea selectivă.

Există multe volume de scrisori ale luptătorilor din Rezistență înainte de execuție, care sunt disponibile și online, fiind recunoscute pentru valoarea lor literară, testamentară și autenticitate.

Majoritatea condamnaților își exprimă curajul și grija pentru cei dragi, fără menționări directe ale lui de Gaulle sau Rezistenței.

Scrisoarea sângerândă a unui erou necunoscut

Deși încheiem cu o altă epistolă emoționantă, amintim corespondența lui Charles Bochard, un luptător al Rezistenței, executat în 1944 la vârsta de 27 de ani. Înainte de moarte, i-a scris prietenului său apropiat o scrisoare, prin care își lua rămas bun, pe care a ascuns-o în căptușeala hainei.

Analiza actelor de curaj și complicitate sugerează că acestea sunt manifestări ale conștiinței individuale mai degrabă decât ale obiceiurilor sau încăpățânării.

Scrisoarea pătată cu sânge este acum păstrată într-un muzeu.

Dragul meu Robert,

Ați primit prima și ultima mea scrisoare din 1944. Din ianuarie 20, aștept execuția, după condamnarea împreună cu alți 16 tovarăși.

Să știi că nu mă tem de moarte, dar mă preocupă suferința mamei mele. E tragic să nu îmi pot vedea finalul războiului și să nu pot să reîntâlnesc pe tine și restul prietenilor noștri, Gouffe, Intha, Fortanet, Maggio și alții.

Dacă te căsătorești, adu-ți aminte de mine în acea zi și promite-mi că pentru mormântul meu vei aduce trandafiri albi.

Mulțumește-i mamei tale și ai grijă de ea, iar lucrurile mele trimite-le mamei mele.

Adio, dragul meu Robert, gândește-te la mine, camaradul care te-a iubit ca pe un frate. Salută pe toți prietenii noștri.

Adio, prietene, sper ca sacrificiul nostru să fie unul fructuos pentru Franța.

Și să știi, că înaintea execuției voi fi la fel de demn ca pe terenul de rugby.

                                                                                      Prietenul și fratele tău, Charlot”