Hai să analizăm împreună cum putem adopta o poziție echilibrată într-o chestiune extrem de delicată.

Decenii de activitate în învățământul superior au fost marcate de practici de plagiat, de reprimare a celor care semnalau nereguli și de obstacole în avansarea profesională, iar uneori victimele au plătit un preț greu. Dovedirea unui plagiat sau a unui abuz sexual poate implica ani de investigații, iar universitățile și comisiile lor de etică trec printr-un veritabil test de integritate, avertizează profesorul Marian Popescu, specialist în etică academică. El evidențiază o problemă pe care spune că mulți nu o vor accepta cu plăcere.

• Marian Popescu, profesor la Universitatea din București, a condus Comisia de Etică a instituției care a demonstrat cazul de plagiat al lui Victor Ponta. De asemenea, este fondatorul Centrului pentru Integritate Academică al Universității din București (CARFIA).

Urmează să exprim idei care ar putea provoca controverse. Așteptările pot părea greu de acceptat, iar mediul academic și de cercetare obișnuiește să reacționeze cu greutate. Cu toate acestea, vreau să analizăm dacă putem adopta o poziție echilibrată într-o chestiune extrem de delicată: frauda, înșelăciunea și furtul din sfera academică.

Caside de înțelegere: este greu să percepi cum o universitate poate deveni vulnerabilă din cauza plagiatului și a abuzului sexual.

Am intrat în zona tainică a normelor universitare, acea parte a realității care poate devia de la reguli, în perioada 2012–2016, când am condus Comisia de etică a Universității din București. În timpul studentiei, profesorii filologilor bucureșteni m-au învățat despre corectitudine și integritate în cercetare (chiar dacă am întâlnit, uneori, plagiat al unui profesor renumit). Pentru mine și generația mea aceste principii erau normalitatea: citări exacte, note de subsol clare și atribuirea corectă a inspirației, reflectate în bibliografia finală.

În 2017 am înființat Centrul pentru Integritate Academică al Universității din București (CARFIA) iar în anul următor am devenit membru în Biroul Institutului de Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic din Geneva (IRAFPA), unde am deschis direcții noi de acțiune, gândire și conceptualizare pentru o posibilă disciplină: Științele Integrității.

Vreau să subliniez că, adesea, vulnerabilitatea unei universități pornește din două fapte grave: plagiatul — adesea însoțit de fabricarea sau manipularea datelor, furtul de baze de date sau CV-uri trucate — și abuzul sau hărțuirea sexuală.

La nivel internațional, mediul academic din România întâlnește aceste provocări, iar răspunsul universităților și al sistemului de justiție nu este întotdeauna pe măsura situației, fiind uneori imperfect sau inconfortabil. Cu toate acestea, au existat pași semnificativi spre o direcție mai corectă.

Nu există un registru central privind frauda academică

La angajare, oricui i se cere un cazier. Trebuie să-l obții tu. În multe țări, angajatorul poate contacta Poliția pentru a verifica antecedentele înainte de a numi pe cineva. În Universități, însă, există situații în care este necesar un document emis în baza legii referitoare la Registrul național al persoanelor care au comis infracțiuni sexuale sau asupra minorilor, rezultat al activităților ONG-urilor ce au semnalat abateri și al investigațiilor jurnalistice care au documentat astfel de situații.

Cu alte cuvinte, legea cere să demonstrezi că nu figurezi în acel registru, iar până la momentul dovedirii, această condiție poate garanta că nu ai avut deviații față de normele stabilite de Carta și Codul de etică al universității ori de Legea Educației.

Dacă însă ești găsit vinovat de plagiat sau de alte forme de fraudă în mediul academic, există multiple modalități de a gestiona situația: de multe ori se poate produce o transferare către o altă unitate, iar concedierea este rară. Însă noii angajatori nu știu adesea despre faptele tale и îți pot acorda credite și finanțări, reîntorcându-te la început. Așa s-a întâmplat și probabil se va mai întâmpla.

Nu există un Registru Național privind frauda academică. Singura platformă în această direcție este plagiat.ro, Indexul suspiciunilor de opere plagiate în România, creat de profesorul Dorin Isoc și grupul GRAUR.

În ciuda actualizărilor întârziate, se observă că numărul tezelor de doctorat retrase în ultimii ani este mic. Comisiile de etică din universitățile românești fac publice cazuri de plagiat, însă detaliile sunt adesea limitate, iar finalitatea rămâne neclară: dacă a fost propusă retragerea titlului, nu este garantat că acesta a fost efectiv retras.

O operațiune prost gândită

Legile care privesc CNATDCU au generat frecvent confuzie și au adus un aspect neclar în problematica plagiatului la nivel doctoral și responsabilitățile instituțiilor. Chiar dacă a trecut mai mult de trei ani de la ordinul ministrului prin care universităților li s-a alocat fond pentru a digitaliza tezele și a le verifica, nimeni nu știe exact în ce stadiu este implementarea, din motive de metodologie, resurse și sancțiuni.

Finalizarea unui caz de plagiat sau de hărțuire sexuală presupune personal calificat, iar universitățile investesc foarte puțin în acest sens. Ele nu evaluează în mod corespunzător consecințele pentru victime, pentru instituție sau pentru publicație, iar dacă lucrarea este retrasă, încrederea în practica științifică este afectată.

Un exemplu practic arată cum, după sesizarea unui plagiat în teza de doctorat și într-o carte ce a urmat, comisia de etică, cu dificultate, ajunge la concluzia unui plagiat de mari dimensiuni și recomandă retragerea titlului.

Decizia este publicată pe pagina de cercetare a universității, iar universitatea propune retragerea titlului către minister. Aceasta a fost situația acum trei ani. Primul pas a fost ca editura universității să retracteze cartea plagiatei; apoi, nimic.

Plagiatorul părăsește universitatea, iar profilul său rămâne pe site; decizia comisiei de etică pare să fi dispărut. O practică regretabilă, dar mai surprinzător este că persoana ajunge în altă universitate cu un nou grant, pe când aceștia de la noua instituție pot să nu știe cine este cu adevărat. Dacă află, ar însemna complicitate.

Cum ajungem la ideea ca era știut în facultate?

Într-un caz de hărțuire sexuală, confirmat de comisia de etică, făptașul a demisionat rapid și a dispărut, dar avea în derulare un contract cu o universitate dintr-un alt stat. S-a informat despre instituția vizată, iar decizia a fost rapidă: întreruperea colaborării. Nu întotdeauna știi cu cine lucrezi, iar dacă ai suspiciuni și nu le comunici, apare ideea ca situația era cunoscută în facultate.

Carierelor lungi, de zeci de ani, li s-a construit adesea pe plagiat repetat și pe hărțuirea celor care semnalau nereguli, blocând dezvoltarea academică sau științifică. Unele victime au fost nevoite să se oprească sau să ia alt drum.

Ideea este că dovedirea unui plagiat sau a unei hărțuiri sexuale necesită efort specializat, se poate întinde pe ani, iar universitățile și comisiile lor de etică sunt supuse unui test etic riguros. Cei acuzați devin adesea agresivi, exercită presiuni și apelează la avocați, creând o imagine de discredit pentru mediul academic.

Dacă pot, universitățile șterg urmele

Dacă pot, universitățile încearcă să-și modifice traseul în așa fel încât să scape de asemenea cazuri, găsind noi spații în care să apară ca entități estetice, curate, iar cei care le cred nu știu cu exactitate cu cine au de-a face. Instituțiile care au finalizat investigațiile nu au interes să amplifice scandalul; dacă pot, încearcă să șteargă urmele.

Desigur, există o poziție contrară: cazuri rare, însă nu despre mărime contează, ci despre natura faptei. Un plagiator sau un hărțuitor reprezintă o otrăvire pentru comunitate, incapabil să accepte un individ care a pătruns în interiorul său.

În mod normal, comunitățile academice ar trebui să aibă acces la o bază de date europeană de profil pentru a evita erorile costisitoare în recrutarea unei persoane din alt oraș sau din altă țară. Deși există obstacole legale legate de drepturi, nu sunt obstacole insurmontabile. Am fost implicat în CARFIA și IRAFPA pentru a face normele academice să funcționeze în armonie cu cadrul juridic. Adesea, ceea ce o comisie de etică definește ca furt nu este recunoscut ca atare de lege, iar argumentul ca la vremea aceea nu existau reguli exacte devine tot mai puțin solid; studiile înveți în timpul studiilor, nu în timpul doctoratului, deci nu te baza pe scuzele de ghilimele.

Este pregătită universitatea să facă față noii lumi deschise de inteligența artificială?

Multe dintre aspectele menționate sunt ands în diverse țări, iar îngrijorările legate de utilizarea extinsă a IA apar în plus. Întrebarea rămâne: este universitatea pregătită să gestioneze provocările noii ere create de algoritmi și LLM-uri?

În prezent, observăm o creștere a numărului de analize, comunicări științifice și cărți pe aceste teme, însă la nivelul acțiunilor universitare există un evident decalaj. Tehnologiile avansează mult mai repede decât cadrul legislativ.

Pentru a face față, este probabil necesar să se reformeze radical modul în care se transmite cunoașterea, se evaluează studenții și se integrează disciplinele, sub umbrela interdisciplinarității. Notarea de la 1 la 10 a dovedit inadecvarea în realitatea actuală; diferența dintre nota 3 și nota 6 nu poate surprinde adevărata performanță, iar creditele nu ar trebui să fie sigle fără valoare.

În toamnă voi relua cursul de Etică și Integritate Academică (EIA). Încă de pe acum mă întreb cum să-l deschid, pentru că trăim într-o societate cu o structură etică aparent decalcifiată. Discuția cu studenții despre EIA poate părea riscantă, însă este crucial să convingi că meritul propriu și comportamentul normal pot ghida succesul, în România sau oriunde îți dorești să îți iei drumul.

Acest text a fost creat inițial pentru o platformă de analiză.