„În loc să îi sprijin pe copii, i-am devenit povară. Cine consideră că nu va ajunge în această situație, este puțin ipocrit”
De curând, mă confrunt cu efectele secundare ale unui tratament care îmi îngreunează realizarea anumitor activități, pe care înainte le făceam cu ușurință. În week-end-uri, obișnuiam să vizitez fiica mea pentru a-i oferi suport, să mă ocup de diverse treburi și să petrec timp cu nepoata mea, Victoria, jucându-ne împreună. Aceasta este mărturia unei persoane vârstnice, exprimată într-un articol pe un site dedicat părinților.
Am ratat aceste vizite în week-endurile în care nu am reușit să ies din casă. Chiar și în cele în care m-am mobilizat să merg, nu am reușit să fac tot ce mi-aș fi dorit. Am simțit că în loc să-i reduc povara fiicei mele, am adăugat una suplimentară.
Această situație m-a făcut să reflectez asupra importanței ajutorului oferit de ceilalți, mai ales atunci când, deși ai voință, nu ai putință. Într-o zi, m-am așezat pe canapea, simțindu-mă complet epuizată din cauza tratamentului și am cerut fiicei mele un pahar cu apă. Am realizat că acel pahar nu reprezenta doar un simplu obiect, ci simboliza o legătură esențială între părinți și copii. Este o chestiune de învățătură populară? Sau poate o reflecție asupra vieții? Egoism?
Părinți uitați de copii
„Fă un copil, ca să ai pe cineva care să-ți aducă un pahar cu apă la bătrânețe.” Este o expresie cunoscută de toată lumea. Totuși, există și aceia care contestă ideea de a aștepta asistență de la copii. Consider că apare unele ipocrizii în această discuție. Societatea condamnă sever copiii care își neglijează părinții, lăsându-i fără niciun contact pentru o perioadă îndelungată, în special atunci când aceștia nu mai pot obține singuri nevoile elementare.
La un moment dat, toți ajungem să ne temem de abandonul din partea copiilor, pe măsură ce îmbătrânim. Este doar o chestiune de timp…
Mai multe informații, pe site-ul dedicat părinților.
