Legea lui Metcalfe și dispariția neanderthalienilor

miercuri, 27 martie 2024, 16:00•

Portret neanderthalian generat de AI, Foto: Ivan Ryabokon / Panthermedia / Profimedia

Dispariția neanderthalienilor reprezintă un moment crucial în evoluția speciei noastre, unul ce ridică controverse și nelămuriri în rândul cercetătorilor. Deși importanța acestui subiect nu poate fi contestată, datele exacte legate de cauzele și perioada în care a avut loc acest eveniment sunt încă subiect de dezbatere.

Ipotezele referitoare la dispariția umanului de Neanderthal se împart în principal în trei categorii. Prima sugerează o superioritate cognitivă a speciei Homo sapiens, ce a dus la o extincție violentă a neanderthalienilor. O a doua categorie reduce influența lui Homo sapiens, aducând în discuție factori climatici sau geologici, cum ar fi super-erupțiile vulcanice. În sfârșit, cea de-a treia categorie vorbește despre asimilarea populației neanderthaliene, ducând la continuitatea acesteia prin indivizi hibrizi.

Nu am consumat neanderthalieni

Verificarea adevărului în legătură cu această temă este dificilă, dar se pare că explicația corectă se află la mijloc. Legat de prima ipoteză, care sugerează o extincție violentă a neanderthalienilor, aceasta a fost frecvent discutată în trecut, dar acum pare a fi mai puțin relevantă. Este clar că nu am consumat neanderthalieni și nu i-am vânat până la extincție.

Lipsesc dovezile ce să ateste existența unor conflicte masive între cele două specii. Există doar două cazuri controversate ce sugerează posibile interacțiuni. Primul este un schelet neanderthalian de circa 50.000 de ani descoperit în Irak, la site-ul Shanidar, care prezintă o urmă lăsată de un proiectil posibil asociat cu omul modern.

Al doilea exemplu provine din Franța, de la site-ul St. Cesaire 1, unde a fost găsit un schelet parțial al unui tânăr neanderthalian cu o rană craniană provocată de un obiect ascuțit. Chiar dacă aceste cazuri sugerează interacțiuni violente, nu sunt suficiente pentru a demonstra existența unui conflict pe o scară largă.

O teorie lansată în 2015 de antropologul Pat Shipman, referitoare la domesticirea câinilor, a fost ulterior respinsă, deoarece se pare că acest proces a avut loc după dispariția neanderthalienilor. Răspândirea agenților patogeni în comunitățile rarefiate ale neanderthalienilor este, de asemenea, puțin probabilă.

Conceptul de inferioritate cognitivă a neanderthalienilor este, de asemenea, contestat. Este recunoscut faptul că aceștia aveau o tehnologie avansată și au realizat inovații care ne preced.

În actuala discuție sunt două direcții semnificative de căutare a cauzelor: factorii naturali și asimilarea. Aici apare Legea lui Metcalfe, ce se referă la dimensiunile comunităților umane.

Legea lui Metcalfe și neanderthalienii

Legea lui Metcalfe nu este o lege matematică în sens strict, ci mai degrabă o analogie aplicabilă în contexte neașteptate. Formula, enunțată în anii '80, afirmă că valoarea unei rețele de comunicații crește exponențial cu numărul de utilizatori conectați. De exemplu, un grup de 20 de persoane poate atinge 190 de conexiuni, în timp ce un grup de 60 poate genera 1.770 de conexiuni.

Este bine cunoscut că neanderthalienii trăiau în comunități mici, preponderent formate din membrii familiilor. Aceste grupuri se întâlneau ocazional în zonele de vânătoare, adesea asociate migrației animalelor.

În contrast, Homo sapiens avea comunități mai extinse, depășind frecvent 30 de membri. Astfel, în comunitățile neanderthaliene, numărul vânătorilor activi era semnificativ redus, ceea ce creștea riscul de dispariție al grupurilor.

Pe termen scurt, aceste grupuri mici aveau un avantaj, dar nu puteau susține un număr mare de indivizi. Neanderthalienii necesitau o cantitate de hrană mult mai mare în raport cu numărul lor, ceea ce limita populațiile la un areal restrâns.

Legea lui Metcalfe sugerează că un număr mai mare de indivizi într-o comunitate vine cu avantaje, cum ar fi soluționarea problemelor complexe și diversitatea genetică crescută, trăsături întâlnite la Homo sapiens.

Diferențele din strategia de grup

În comparație cu mușuroaiele de furnici, unde fiecare individ are o inteligență relativ limitată, acțiunea colectivă a acestora duce la formarea unor structuri sofisticate și strategii complexe. Aceleași principii se aplică și oamenilor. Diferentele nu rezultă din abilități individuale, ci din colaborarea creierelor.

Oamenii din specia Neanderthal nu au trăit în comunități mari și aveau mobilitate restrânsă, rar migrând pe distanțe semnificative. Analizele recente au arătat că indivizii neanderthalieni din Grecia și Franța au trăit aproape întreaga viață în același areal.

Interacțiunile scăzute între comunitățile neanderthaliene sunt reflectate în diversitatea genetică limitată, migrând probabil în epoci de schimbări climatice. Această mobilitate scăzută le-a putut fi fatală în condiții de mediu adverse.

Strategiile de grup mari, caracterizate prin bazine demografice, au fost esențiale pentru succesul speciei Homo sapiens.

Aceste observații oferă o explicație plauzibilă, chiar dacă parțială, a dispariției neanderthalienilor și a succesului speciei noastre.

Bibliografie:

Banks W., d’Errico F., Peterson A. T., Kageyama N., Sima A., Sánchez-Goñi M. F., 2008, Neanderthal Extinction by Competitive Exclusion, PLoS ONE, nr. 3(12): e3972. doi: 10.1371/journal.pone.0003972.

Churchill S. E., Franciscus R. G., McKean-Peraza H. A., Daniel J. A., Warren B. R., 2009, Shanidar 3 Neandertal rib puncture wound and paleolithic weaponry, Journal of Human Evolution, nr. 57(2), p. 163-178.

Ovodov N. D., Crockford S. J., Kuzmin Y. V., Higham T. F. G., Hodgins G. W. L., van der Plicht J., 2011, A 33,000-Year-Old Incipient Dog from the Altai Mountains of Siberia: Evidence of the Earliest Domestication Disrupted by the Last Glacial Maximum, PloS ONE, nr. 6(7): e22821. doi:10.1371/journal.pone.0022821.

Shapiro C., Varian H. R., 1999, Information Rules, Ed. Harvard Business Press, ISBN 087584863X.

Shipman P., 2015, The Invaders: How Humans and Their Dogs Drove Neanderthals to Extinction, Ed. Belknap Press, Harvard, 288 p., ISBN 978-0674736764.

Thiébaut C., Meignen L., Lévêque F., 2009, Les dernières occupations moustériennes de Saint-Césaire (Charente-Maritime, France): diversité des techniques utilisées et comportement